05/06/2026
Amintiri recente:
DIALOG – Ion Andreescu a continuat în 29 aprilie 2026 cu o întâlnire – finisaj în care am discutat câteva gânduri apărute la vernisaj cu privire la pictor și imaginație.
Expoziția noastră a avut mai multe temeiuri. Un punct de plecare a fost dialogul publicat în revista Vatra (nr. 4, aprilie 1983), consemnat de Ma**ca Grigorescu. Horia Bernea, Paul Gherasim, Cristian Paraschiv, Vasile Varga și autoarea anchetei discutau despre pictura lui Ion Andreescu. În dialogul amintit s-a vorbit puțin și despre pictură și imaginație, cu referire la Andreescu, Gauguin și Van Gogh. Tot în contextul centenarului Andreescu (1982), Andrei Pleșu a publicat articolul „Dialectica imaginației” (Contemporanul, 29 octombrie 1982, pp. 13 – 14) referindu-se și la o remarcă a lui Andreescu despre sine: „Eu care mă socoteam fără închipuire...“ (dintr-o scrisoare a pictorului, 1879).
Andreescu pare să se fi simțit „în privința imaginației – deficitar”. Conform lui Andrei Pleșu, de la Cennino Cennini, până în contemporaneitate, „imaginația a fost acceptată, cu un prestigiu tot mai categoric, drept calitatea esențială a firii artistice”, „sinonim al genialității”. Imaginația presupunea însă, nu doar „splendori” ci și „servituți”, de care Andreescu „era scutit”. Ceea ce era perceput drept handicap, se dovedise a fi calitatea lui specifică, temeiul impozantei sale originalități. Privirea lui Andreescu descrie, ascultă, nu imaginează. Aluziile lipsesc, „ce are de comunicat e cuprins integral în calmul expozitiv al compoziției”. Andreescu anti-retoric, nu demostrază „valabilitatea unui program estetic anterior execuției, nici propria virtuozitate”. Dacă înțelepții (era invocat Democrit) dobândesc „prin cazna fertilă a gândirii”, absența imaginației, Andreescu se situa aici prin natură.
Termenii filosofici precreștini înrudiți imaginației surprind prin faptul că sunt mai degrabă străini de înțelesul modern al unei facultăți ce guvernează doar fantezia arbitrară, „imaginile vizuale lăuntrice, în absența unui obiect”. Anticii disting între imaginea purtătoare de iluzie sau de asemănare, termeni precum phantasia, eidolon, doxa, mimesis etc. Au mereu în vedere privirea, obiectul ei și mediul în care ceva se arată.
În alte texte, Andrei Pleșu distinge între o „imaginație comună” – „cea care produce vedenii, care delirează, uneori șarmant, alteori smintitor”și „imaginatio vera” – „o facultate creatoare”, „orientată nu spre eludare și substituție arbitrară a realului, ci spre instaurare de realitate”. Părintele Stăniloae valorizează la rândul său imaginația în înțelesul dat acesteia de Ludwig Binswanger, ajungând să afirme că atunci „când imaginația se oprește, s-a stins iubirea”. Pentru Staniloae facultatea aceasta presupune o golire a celui ce imaginează de subiectul sinelui, pentru a face loc subiectului celuilalt. Acestui subiect imaginația are a-i dezvălui deopotrivă virtualitatea – proiectând un „văl de lumină” revelator asupra „indefinitului atât de bogat în latențe” de necuprins în concepte și un „chip de lumină” al subiectului celuilalt. În acest chip așadar sunt de regăsit și „idealurile spre care aspiră în mod neștiut” cel ce privește, contemplă, imaginează și „vrtualitățile ascunse în trăsăturile” celui privit, contemplat, imaginat în sesnsul acestei definiri a imaginației. Mergând pe acest fir am putea spune că, dimpotrivă, Andreescu are o foarte bogată imaginație.
