27/07/2026
Muzeul Național al Agriculturii prezintă :
Batoza M.A.V. (1920)
- reper al mecanizării agriculturii din prima jumătate a secolului al XX-lea
Evoluția mașinilor agricole în secolul al XX-lea a reprezentat una dintre cele mai importante transformări tehnologice din istoria agriculturii. Mecanizarea lucrărilor agricole a modificat profund modul de producție, contribuind la creșterea productivității și la reducerea efortului fizic necesar desfășurării activităților agricole. Înainte de apariția mașinilor de treierat, existau trei metode principale de separare a boabelor din spice: baterea manuală a snopilor cu îmblăciul, călcarea acestora pe arie cu boi sau cai și trecerea peste snopi a unei sănii trase de animale. După treierare, boabele erau curățate prin vânturare manuală, operațiune care consta în aruncarea amestecului de boabe și pleavă în aer cu lopeți sau furci, astfel încât vântul să îndepărteze impuritățile, iar boabele să cadă pe un zăblău confecționat din pânză de cânepă.
Un moment de referință în evoluția tehnicii agricole îl reprezintă anul 1786, când mecanicul scoțian Andrew Meikle (1719–1811) a construit prima mașină de treierat funcțională, utilizată pe scară largă. Principiul acesteia se baza pe acțiunea unui cilindru rotativ și a unui contrabătător fix care desprindeau boabele din spice prin impact. Ulterior, sistemul a fost perfecționat prin introducerea sitelor și a ventilatoarelor pentru curățarea cerealelor, constituind baza tehnologică a batozelor moderne.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, batozele au cunoscut o dezvoltare rapidă, fiind acționate de locomotive cu abur (locomobile) prin intermediul curelelor late de transmisie. Aceste utilaje erau transportate din gospodărie în gospodărie și chiar din sat în sat cu ajutorul atelajelor trase de boi. Treieratul se desfășura fie pe aria amenajată în câmp, fie în curțile gospodăriilor, unde batoza era amplasată, de regulă, în șură, iar locomobilul rămânea în exterior.
Campania de treierat reprezenta o adevărată activitate comunitară, necesitând participarea unui număr de aproximativ 12–15 persoane. Trei lucrători alimentau batoza cu snopi, unul desfăcea legăturile acestora, iar „băgătorul” introducea continuu spicele în mecanismul de treierare. Alți lucrători evacuau și depozitau paiele, colectau pleava și schimbau sacii în care se adunau boabele, care erau apoi cântărite și transportate în magazii sau podurile gospodăriilor.
Batoza M.A.V., fabricată în anul 1920, reprezintă una dintre cele mai valoroase piese de patrimoniu tehnic agricol din colecțiile Muzeului Național al Agriculturii. Exponatul ilustrează etapa de tranziție dintre agricultura tradițională și agricultura mecanizată, reflectând nivelul tehnologic atins de industria constructoare de mașini agricole în primele decenii ale secolului al XX-lea. Prin robustețea construcției, eficiența tehnică și fiabilitatea sa, batoza M.A.V. a contribuit semnificativ la modernizarea exploatațiilor agricole din Europa Centrală și de Est.
Denumirea „M.A.V.” provine de la Magyar Államvasutak (Căile Ferate de Stat Maghiare), instituție care prin uzinele sale din Budapesta a dezvoltat și o importantă secție de construcții mecanice destinată producerii de utilaje agricole. Între sfârșitul secolului al XIX-lea și anii 1940, aceste uzine au fabricat numeroase modele de batoze, locomobile și alte echipamente agricole, apreciate pentru calitatea execuției și durabilitatea lor.
Exemplarul datat 1920 aparține generației de batoze cu cadru metalic nituit, batiu din lemn masiv și componente din fontă și oțel. Utilajul era destinat separării boabelor din spice, realizând într-o singură operațiune treieratul, curățarea primară și evacuarea paielor. Funcționarea era asigurată de o sursă externă de energie, transmisă prin intermediul unei curele late de transmisie, provenită de la un locomobil cu abur, iar ulterior de la tractoare sau motoare staționare.
Principiul de funcționare era bazat pe acțiunea unui cilindru de treier prevăzut cu bare metalice și a contrabătătorului, care desprindeau boabele din spice. Materialul rezultat era preluat de sistemul intern de curățare, alcătuit din ventilatoare și site oscilante, care separau boabele de pleavă, paie și alte impurități.
Fluxul tehnologic continua pe puntea de curățare, formată dintr-o casetă oscilantă suspendată elastic în interiorul batiului și acționată de un mecanism excentric. Ansamblul era alcătuit din trei niveluri funcționale de site. Sita superioară, cunoscută și sub denumirea de scuturător, evacua paiele și resturile vegetale de dimensiuni mari. Sita intermediară, denumită în practica agricolă „chiler”, realiza separarea plevei cu ajutorul curentului de aer produs de ventilatorul intern. În final, sita inferioară efectua calibrarea boabelor, eliminând praful și semințele de buruieni, înainte ca cerealele curate să fie dirijate prin jgheaburile de evacuare în sacii de colectare.
Comparativ cu metodele tradiționale de treierat, batoza reducea considerabil timpul de lucru și necesarul de forță de muncă, contribuind la sporirea eficienței exploatațiilor agricole.
În România, batozele M.A.V. s-au răspândit în special după Primul Război Mondial, îndeosebi în Transilvania, Banat și Crișana, fiind ulterior utilizate în toate provinciile istorice. Datorită capacității ridicate de lucru și fiabilității, acestea au fost exploatate atât de marii proprietari funciari, cât și de cooperative sau de întreprinzători agricoli specializați în prestarea serviciilor de treierat.
Din punct de vedere constructiv, batozele M.A.V. se remarcau prin cadrul metalic nituit, piesele din fontă de înaltă rezistență și mecanismele robuste din oțel. Calitatea execuției a permis utilizarea lor timp de mai multe decenii, multe exemplare rămânând în exploatare până în anii 1960–1970, când au fost înlocuite de combinele autopropulsate.
Din perspectiva patrimoniului tehnic, batoza M.A.V. constituie un document material de excepție privind evoluția mecanizării agriculturii. Exponatul reflectă nivelul dezvoltării industriei constructoare de mașini agricole din Europa Centrală și evidențiază impactul tehnologiei asupra transformărilor economice și sociale din mediul rural. Conservarea și valorificarea muzeală a unui asemenea utilaj contribuie la înțelegerea procesului de modernizare a agriculturii românești și la păstrarea memoriei tehnice a unei epoci definitorii pentru civilizația rurală.
Muzeograf Androne Teofil
