Muzeul National al Agriculturii

11/06/2026

Muzeul Național al Agriculturii prezintă:

ISTORIA CARTOFULUI ȘI A MAȘINII DE SCOS CARTOFI „LANZ”

Cartoful este astăzi una dintre cele mai răspândite și importante plante cultivate din lume, însă parcursul său până la statutul de aliment de bază pentru milioane de oameni a fost unul lung și plin de transformări. Originar din America de Sud, cartoful își are rădăcinile în lanțul muntos al Anzilor Cordilieri, unde era cultivat de populațiile indigene cu mult înainte de sosirea europenilor pe continentul american. Pentru civilizațiile precolumbiene, această plantă nu era doar o sursă esențială de hrană, ci și un element important al vieții economice și culturale.
Populațiile din zona Anzilor cultivau numeroase varietăți de cartof și dezvoltaseră tehnici ingenioase de conservare a acestuia. Una dintre metodele cele mai cunoscute era obținerea produsului numit chuño, cartof deshidratat prin îngheț și uscare naturală, care putea fi păstrat perioade foarte lungi de timp. Această capacitate de conservare a contribuit la stabilitatea alimentară a acestor comunități și la dezvoltarea unor civilizații complexe.
Introducerea cartofului în Europa a avut loc în secolul al XVI-lea, în urma expedițiilor spaniole în Lumea Nouă. La început, planta a fost privită cu suspiciune și chiar cu neîncredere, fiind considerată exotică sau chiar periculoasă. În unele regiuni europene era cultivată mai degrabă ca plantă ornamentală, datorită florilor sale delicate. Treptat însă, datorită valorii sale nutritive și a randamentului ridicat, cartoful a început să fie apreciat și cultivat pe scară tot mai largă.
În secolele XVII și XVIII, mai mulți savanți și agronomi europeni au contribuit la popularizarea culturii cartofului. Printre aceștia s-a remarcat agronomul francez Antoine-Augustin Parmentier, care a demonstrat valoarea alimentară a cartofului și a promovat cultivarea sa în Franța. Prin eforturile sale, cartoful a devenit treptat o componentă esențială a alimentației europene.
Cartoful în spațiul românesc
În spațiul românesc, datele despre introducerea cartofului sunt relativ puține și uneori controversate. Se consideră totuși că în Transilvania, regiune aflată în strânse legături economice și culturale cu Europa Centrală, cartoful a fost introdus în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. O dovadă importantă este oferită de un manual de îndrumări practice de agricultură publicat la Blaj în anul 1760, intitulat „Instrucțiuni practice de agricultură”, menționat în bibliografia manualelor românești de botanică.
Răspândirea culturii cartofului în cele trei principate române a fost accelerată de perioadele de foamete din prima parte a secolului al XIX-lea: în Moldova în anul 1813, în Transilvania în 1814 și în Țara Românească în 1818. În acele momente dificile, cartoful a fost privit ca o plantă salvatoare, capabilă să ofere hrană în perioadele de lipsuri.
Marele agronom român Ion Ionescu de la Brad, unul dintre întemeietorii științelor agricole românești, amintea în ediția a III-a a lucrării „Calendarul pentru bunul cultivator” (1861) că foametea din 1813 i-a determinat pe români să acorde mai multă atenție acestei plante. El menționa că, în anul 1816, la porunca domnitorului Scarlat Calimachi, au fost aduse în Bucovina numeroase care încărcate cu cartofi, care au fost împărțiți oamenilor pentru a fi cultivați.
În Țara Românească, introducerea cartofului în cultură este plasată în jurul anului 1810. Cronica vremii lui Ioan Vodă Caragea menționează vânzarea cartofilor în piețele Bucureștiului, aceștia fiind aduși din Transilvania și cultivați ulterior în grădinile din jurul orașului. Un rol important în răspândirea acestei plante l-au avut și coloniștii germani (sașii și șvabii), care, prin relațiile lor cu Europa Centrală, au contribuit la popularizarea culturii cartofului.
Treptat, cartoful a devenit o cultură importantă în agricultura românească, fiind apreciat pentru adaptabilitatea sa la diferite tipuri de sol și pentru capacitatea de a asigura recolte consistente. În zonele de deal și de munte, cartoful s-a impus ca una dintre principalele plante cultivate, contribuind la alimentația populației rurale și la dezvoltarea economiei agricole.
Cartoful în cultură și artă
De-a lungul timpului, cartoful nu a reprezentat doar o resursă alimentară, ci și o sursă de inspirație culturală și artistică. Numeroși scriitori și gastronomi celebri i-au atribuit denumiri sugestive, evidențiind importanța sa în alimentația oamenilor. Victor Hugo îl numea „trufia săracului”, James de Coquet îl descria drept „pepita mirositoare”, Brillat-Savarin îl considera „diamantul bucătăriei”, iar Alexandre Dumas îl numea „sacrosanctul gastronomilor”.
În arta universală, cartoful apare în opere celebre. Una dintre cele mai cunoscute este pictura „Mâncătorii de cartofi” realizată de Vincent van Gogh, care surprinde viața simplă a țăranilor și legătura profundă dintre om și pământ. Cea mai veche reprezentare artistică a plantei datează din anul 1588 și este o acuarelă realizată de pictorul De Dry, păstrată astăzi la Muzeul Plantin din Anvers.
În literatura română, cartoful apare în creația lui Tudor Arghezi, care îi dedică versuri în poezia „Har” și îl evocă în proză, în texte precum „Câmpie” sau „Piciocile”, unde planta este descrisă într-o atmosferă poetică și plină de metafore.
Mașina de scos cartofi Lanz – un simbol al mecanizării agriculturii
În colecția Muzeului Național al Agriculturii se află expusă o mașină de scos cartofi marca Lanz, produsă de compania germană Heinrich Lanz AG din Mannheim. Acest utilaj reprezintă o etapă importantă în procesul de mecanizare a agriculturii europene din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Compania Heinrich Lanz a început să producă utilaje agricole încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realizând inițial secerători și batoze. În scurt timp, firma a devenit unul dintre cei mai importanți producători de mașini agricole din Europa. Lansarea tractorului Lanz Bulldog în anul 1921 a reprezentat un moment decisiv în dezvoltarea companiei, acest model devenind celebru pentru robustețea și fiabilitatea sa.
Pentru a completa performanțele tractoarelor, compania a dezvoltat o serie de utilaje agricole atașabile, printre care și mașini pentru recoltarea cartofilor. Aceste utilaje funcționau prin dislocarea solului și ridicarea tuberculilor la suprafață, separându-i de pământ și pregătindu-i pentru colectarea manuală. Chiar dacă procesul nu era complet automatizat, aceste utilaje reprezentau o inovație majoră pentru epocă, reducând considerabil efortul fizic și timpul necesar recoltării.
Datorită construcției solide și eficienței lor, utilajele Lanz au devenit foarte populare în Germania și au fost exportate în numeroase țări europene, inclusiv în România. Ele au contribuit la modernizarea agriculturii și la creșterea productivității în exploatațiile agricole.
În anul 1956, compania americană John Deere a achiziționat majoritatea acțiunilor Heinrich Lanz AG, formând compania John Deere Lanz AG. În perioada următoare, utilajele au fost produse sub marca John Deere-Lanz, iar în anii 1960 numele Lanz a fost treptat abandonat, fiind înlocuit de bine cunoscutul brand John Deere.
Exemplarul expus în colecția Muzeului Național al Agriculturii a fost achiziționat din comuna Bucu, județul Ialomița. Această piesă reprezintă nu doar un utilaj agricol, ci și un document material al evoluției tehnologiilor agricole. Prin intermediul unor astfel de exponate, muzeul reconstituie istoria modernizării agriculturii și evidențiază transformările profunde care au influențat viața comunităților rurale.
Mașina de scos cartofi Lanz rămâne astfel un simbol al unei perioade în care progresul tehnic începea să schimbe radical modul de lucru al agricultorilor, marcând trecerea de la munca exclusiv manuală la agricultura mecanizată. Ea amintește de ingeniozitatea tehnică a epocii și de eforturile permanente ale oamenilor de a îmbunătăți munca pământului, pentru a asigura hrană și prosperitate generațiilor viitoare.
Muzeograf Marian Ion
Foto Mădălina Enescu

09/06/2026

🎨 Astăzi, 09.06.2026, s-a desfășurat a doua etapă a atelierului de pictură pe lemn.
Participantele, eleve la secțiunea pictură - clasa a V-a, de la Liceul de Arte "Ionel Perlea" Slobozia, coordonate de dl.prof.Dumitru Ionuț Cătălin, au lucrat la detaliile lucrărilor cu atenție și dedicare.
Coordonator atelier: Ion Marian, muzeograf
Foto: Vodă Ana-Maria, referent

09/06/2026

Ce îți mai poți dori când împlinești 100 de ani? „Să mai trăiesc 100 de ani!”
Acest lucru l-a aflat echipa Muzeului Național al Agriculturii, formată din muzeografii Petre- Filip Magdalena, Vlad Maria, Androne TeofiL și Ion Marian, în timpul cercetării de teren efectuată în localitatea Grivița, jud. Ialomița, atunci când au intervievat-o pe bunica Dobrița, în ziua când împlinea 100 de ani.
Bunica, RADU Dobrița, născută în ziua de 3 iunie 1926, în localitatea Buiești, jud. Ialomița și venită prin căsătorie în Grivița, jud. Ialomița, a supraviețuit Celui de-al Doilea Război Mondial, a muncit pe vremea lui Gheorghiu Dej și a lui Nicolae Ceaușescu la „colectiv” și și-a petrecut maturitatea de-a lungul tuturor guvernelor venite în România după Revoluția din 1990.
De ziua ei, la împlinirea celor 100 de ani, îi urăm multă sănătate și zile liniștite până la cealaltă sută!

04/06/2026

03/06/2026

Vernisajul Expoziției Absolvenților Liceului de Arte „Ionel Perlea” Slobozia, 2 Iunie 2026

02/06/2026

Marți, 2 iunie 2026, la Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia, a avut loc vernisajul Expoziției Absolvenților Liceului de Arte „Ionel Perlea” Slobozia, reunind lucrările elevilor din clasele a XII-a.
Evenimentul s-a desfășurat în prezența domnului Cătălin Grigore, vicepreședinte al Consiliului Județean Ialomița, a domnului Petre George Cătălin, director al Liceului de Arte „Ionel Perlea” Slobozia, a doamnei Marcela Smeianu, inspector de specialitate în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Ialomița, precum și a elevilor, profesorilor și invitaților care au apreciat talentul și creativitatea tinerilor artiști.
Expoziția reprezintă rezultatul muncii, pasiunii și dedicării absolvenților, evidențiind diversitatea expresiilor artistice și nivelul de pregătire dobândit pe parcursul anilor de studiu.
Felicitări absolvenților pentru realizările lor remarcabile și profesorilor coordonatori pentru îndrumarea și susținerea oferite de-a lungul acestui parcurs artistic!

02/06/2026

Muzeul Național al Agriculturii prezintă :

Tractorul HSCS R 30/35

Muzeul Național al Agriculturii deține în patrimoniul său o colecție de tractoare, printre care se află și Tractorul HSCS R 30/35, achiziționat în anul 1993 din loc. Lunga, jud. Covasna, tractor care în acel moment era funcțional.
Istoria HSCS nu este doar cronica unei fabrici, ci povestea modului în care mecanizarea a transformat definitiv peisajul rural al Europei Centrale și de Est. Prin fuziunea dintre capitalul britanic și expertiza tehnică austro-ungară din domeniul agrar, uzina HSCS, înființată în 1911, s-a impus la începutul secolului trecut drept cel mai important constructor de mașini agricole din această zonă a Europei.
Hofherr Schrantz, Clayton, Shuttleworth sau HSCS a fost o companie de utilaje agricole, cu sediul central la Viena și Budapesta. Mathias Hofherr a înființat o fabrică de mașini agricole la Viena, în 1869 și o altă fabrică la Budapesta. În 1881, János Schrantz, născut în Ungaria, s-a alăturat companiei ca partener de capital. Ambele companii se extinseseră considerabil, iar Clayton și Shuttleworth deschiseseră încă cinci fabrici de asamblare în Imperiul Austro-Ungar și în noul regat românesc.
Simbolul mărcii HSCS este tractorul cu „cap incandescent” care spre deosebire de motoarele diesel moderne, utilizau un sistem de aprindere prin preîncălzirea unei piese metalice (capul de ardere) cu o lampă de benzină înainte de pornire. Deși zgomotoase și lente, ele erau legendare pentru simplitatea mecanică și puteau funcționa cu aproape orice combustibil ieftin (țiței, ulei vegetal, păcură).
Modelul HSCS R 30/35, cunoscut și sub numele de „Robus”, reprezintă unul dintre cele mai longevive și robuste succese ale fabricii din Budapesta. Produs între 1933 și 1944 (cu unele exemplare asamblate chiar și după cel de-al doilea război mondial, până în 1948), acesta a fost ”calul de povară” al multor ferme din România interbelică și din perioada colectivizării timpurii. Este faimos pentru motorul său cu un singur cilindru orizontal de 2 timpi, o capacitate cilindrică de 6801 cm3 (aproximativ 7 l), care dezvolta 30-35 CP, ungere cu pierdere totală a uleiului și un cuplu masiv în detrimentul vitezei.
Pornirea unui tractor HSCS R 30/35 era un proces care putea dura 10-15 minute urmărind anumiți pași:
- pasul 1: preîncălzirea, unde se folosea o lampă de benzină cu suflantă pentru a încinge capul cilindrului până ce acesta devenea roșu-incandescent;
- pasul 2: amorsarea, care presupunea injectarea manuală a unei cantități mici de combustibil;
- pasul 3: lansarea, manevră unde trebuia să se tragă cu putere de volanta masivă folosind volanul detașabil și introdus în axul volantei;
- pasul 4: sunetul, odată pornit, motorul tractorului trebuia să emită un sunet sacadat de joasă frecvență care confirma cele 50-60 rotații pe minut la relanti.
Indiferent de combustibil, putea arde reziduri petroliere ieftine, nu avea baterie, delcou, bujii sau magnetou, iar greutatea sa îi oferea o aderență bună.
O particularitate a acestor motoare în doi timpi este aceea că, dacă nu era manipulat corect la pornire sau dacă primea un recul, motorul putea să se rotească în sens invers. Tractorul avea aceleași viteze, dar în loc de 3 înainte, avea, practic, 3 viteze pentru mersul înapoi.
Denumirea ”R 30/35” indică de fapt, cele două praguri de putere. Era capabil să tragă pluguri cu 3 sau 4 trupițe în soluri grele, acolo unde tractoarele mai ușoare patinau inutil. Spre deosebire de tehnologia germană (Lanz Bulldog) sau cea americană (Fordson, Mc Cormick), HSCS R 30/35 a fost adaptat specific pentru condiții de criză, construit cu piese groase turnate, astfel încât uzura prin coroziune dura decenii.
În perioada interbelică, România, „Grânarul Europei”, a fost una dintre cele mai importante piețe pentru HSCS. Compania deținea depozite și ateliere în marile orașe (București, Timișoara, Arad).
Micii și marii proprietari de pământ preferau tractoarele HSCS deoarece erau cele mai optime utilaje pe terenurile dificile ale Bărăganului sau Moldovei. Multe dintre aceste utilaje au continuat să lucreze în satele românești chiar și după al doilea război mondial, până au fost înlocuite cu producția autohtonă de la Fabrica Tractorul Brașov.
Tractorul HSCS R 30/35 nu este doar un utilaj agricol, ci o mărturie materială a transformărilor economice și sociale din Europa Centrală și de Est în prima jumătate a secolului XX. Robust, lent, zgomotos, dar remarcabil de eficient, el a contribuit decisiv la creșterea productivității agricole într-o perioadă marcată de crize, război și reorganizare politică. În România, ele sunt rarități absolute, cele mai multe fiind topite în anii '60-'70, pentru fier vechi.
Prin prezența sa, acest tractor devine nu doar un obiect tehnic, ci un document istoric tridimensional, expresia concretă a unei epoci în care forța mecanică a început să redefinească lumea rurală. Muzeograf Androne Teofil

31/05/2026

Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Rusaliile

În calendarul creștin-ortodox românesc, sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh este cunoscută în popor mai ales sub numele de „Rusalii”. Dincolo de semnificația religioasă a Cincizecimii creștine, Rusaliile păstrează un bogat fond de credințe, ritualuri și obiceiuri populare, unele dintre ele venind din timpuri foarte vechi, precreștine.
Denumirea „Rusalii” este considerată de majoritatea istoricilor și lingviștilor o moștenire a vechii sărbători romane „Rosalia”, dedicată cultului morților și celebrării trandafirilor. În timp, numele acestei sărbători s-a suprapus peste Cincizecimea creștină și a intrat adânc în tradiția populară românească. Astfel, în mentalul satului românesc, Rusaliile nu au fost doar o mare sărbătoare religioasă, ci și o perioadă încărcată de mister și teamă.
În credințele populare, Rusaliile erau închipuite ca ființe supranaturale asemănătoare ielelor, făpturi nevăzute, capricioase și primejdioase, care umblă prin păduri, pe câmpuri sau pe la răscruci. Se spunea că acestea îi pedepsesc pe cei care nu respectă sărbătoarea, pe cei care muncesc în zilele de Rusalii sau pe cei care le ies în cale. Oamenii credeau că Rusaliile pot aduce boli, amețeli, rătăcire a minții sau chiar „luatul din Rusalii”, o stare de tulburare inexplicabilă. Din această cauză, zilele Rusaliilor erau respectate cu strictețe, mai ales la sat.
Pentru protecție, românii foloseau numeroase practici ritualice. Una dintre cele mai răspândite era împodobirea caselor și porților cu ramuri verzi de tei, nuc, stejar, pelin sau plop. În multe zone ale țării, ramurile de tei erau considerate cele mai puternice împotriva spiritelor rele și erau duse la biserică pentru a fi sfințite. După slujbă, ele erau așezate la ferestre, la uși, în grădini sau la icoane, fiind păstrate uneori tot anul ca mijloc de apărare împotriva furtunilor și a necazurilor.
Un alt obicei important era dansul călușarilor, întâlnit mai ales în Oltenia și Muntenia. Călușarii formau cete de bărbați care executau dansuri ritualice spectaculoase, considerate vindecătoare și protectoare. În tradiția populară, călușarii aveau puterea de a alunga Rusaliile și de a vindeca pe cei „atinși” de ele. Dansul lor, însoțit de strigături, sărituri și mișcări rapide, este considerat unul dintre cele mai vechi ritualuri păstrate în cultura românească. Astăzi, UNESCO a inclus ritualul călușului în patrimoniul cultural imaterial al umanității.
În unele regiuni exista și obiceiul pomenirii morților. Oamenii împărțeau vase cu mâncare, colaci, cireșe și vin pentru sufletele celor plecați, păstrând astfel o legătură simbolică între Rusalii și vechile sărbători dedicate cultului morților.
Totodată, perioada Rusaliilor era însoțită de numeroase interdicții populare. Nu se lucra pământul, nu se spăla și nu se mergea singur prin păduri sau pe câmp. Se evita dormitul sub copaci ori la răscruci, locuri considerate frecventate de Rusalii sau de iele. Aceste interdicții făceau parte dintr-un sistem tradițional de protecție și reflectau respectul față de forțele nevăzute ale naturii.
Astfel, Rusaliile reprezintă una dintre cele mai complexe sărbători din tradiția românească, în care se întâlnesc credința creștină, moștenirea romană și vechi credințe populare legate de natură, spirite și lumea de dincolo. Dincolo de dimensiunea religioasă a Pogorârii Sfântului Duh, Rusaliile au rămas în cultura românească o sărbătoare a misterului, a protecției și a legăturii dintre om, comunitate și sacrul nevăzut.
Documentare realizată de Angelica Buzoianu, bibliograf, Muzeul Național al Agriculturii
Bibliografie: Irina Nicolau – „Ghidul sărbătorilor”, Ed. Humanitas, 1998; Ion Ghinoiu – „Comoara satelor”, Ed. Academiei Române, 2005; Ion Ghinoiu – „Zile și mituri”, Ed. Fundației Pro, 1999; arhiva Muzeului Național al Agriculturii - Cercetări de teren.