06/02/2025
Ascunse adânc în pădurile de fag, casele mocănești, zac ca niște bătrâni uitați, încovoiați sub greutatea timpului. Oamenii care le-au clădit au plecat într-o zi, poate pentru puțin timp, poate cu gândul întoarcerii, dar pașii lor nu au mai călcat niciodată pragul. Au lăsat în urmă un pat rece, o sobă în care focul s-a stins demult, o laviță pe care nimeni nu mai poposește, o cană goală pe masă și chibritul tăcut, atârnând fără rost, așteptând o flacără care nu va mai veni.
Anii au trecut neiertători, înghițindu-le încet. Pădurea s-a strecurat prin ele, trimițând rădăcini ca niște mâini lacome, rupând lemnul, sfărâmând piatra, sufocându-le încet. Vânturile le-au zgâriat pereții, ploile le-au spălat culorile, iar zăpezile le-au apăsat acoperișurile până la pământ. S-au apărat cm au putut, cu ce le-a mai rămas din mândria de altădată, dar ce luptă poate duce lemnul împotriva veșniciei?
Din când în când, câte un rătăcitor le-a descoperit, le-a pășit pragul, le-a luat un suvenir – un topor ruginit, o scândură crăpată, un vas uitat pe sobă. Dar casele nu s-au împotrivit. Au rămas acolo, înfruntând singurătatea, ca niște străjeri ai unui trecut pe care nimeni nu-l mai revendică.
Oare au suflet aceste case? Oare pereții lor mai păstrează ecoul vocilor de odinioară? Poate că da. Poate că încă mai simt, încă mai visează la mâinile care le-au clădit, la pașii care le-au umplut odinioară cu viață. Poate că încă așteaptă o întoarcere care nu va mai veni niciodată. Sau poate că, în liniștea lor sfâșiată de vânt, deja știu adevărul: că nu sunt altceva decât ruinele unor vieți uitate, înghițite de pădure, purtate de timp către neant.
