16/09/2026
Nichita Stănescu, misterul primilor ani de viaţă. Repetent în clasa I, „Nini” vorbea cu pomii, cu florile şi cu câinii
Vă spunem povestea primilor ani de școală ai lui Nichita Hristea Stănescu, cel care va deveni nu doar poetul pe care mulți îl așează la dreapta lui Eminescu, dar și matematician desăvârșit și numismat. Cu toate acestea, „Nini” a „reușit” să rămână repetent, în clasa I, tocmai pentru că se dovedise „prea” poet, într-o lume scolastică.
Părinții nu l-au pedepsit pentru „isprava” repetenției, mai ales că mama poetului, Tatiana, era blândețea întruchipată. Mai târziu, notele lui Nichita Stănescu s-au îmbunătățit substanțial, așa cm o arată și foaia matricolă din anul școlar 1943-1944, când viitorul poet „dumnezeiesc de frumos”, se afla în clasa a III-a. Ulterior, repetenția din clasa I a devenit pentru el o metaforă, pe care a explicat-o astfel: „Nu degeaba am rămas repetent în clasa întâi primară, neputând pe atuncea, la acea vârstă mucoasă, să-mi imaginez că numitul cuvânt se și poate scrie, iar că arborii și animalele cu care atâta mă conversasem, vorbirea lor nu mai are transcriere în semn”.
Cum era, însă, copilul și proaspătul elev Nichita Stănescu? Regretatul scriitor Ioan Grigorescu nota, în acest sens: „Imaginați-vă, dacă puteți, pronunțând numele Nini, un copil rafaelian cu zulufi blonzi, angelici, cu o privire luminoasă, răzvrătit mereu împotriva modului cm se declina poezia, căutând sesterți de argint pe sub ruinele castrului roman de la Drajna de Sus. Uitați, dacă puteți, chipul ultim al poetului, deși vârsta i-a dat copilului de altădată profil de efigie, adăugându-i precum stejarului, scoarță dură și vână de înduplecat furtunile. Nu este el cel căruia i s-a luat masca mortuară. Ci altul. Poetul a ieșit de sub înfățișarea lui de împrumut pe care zadarnic a încercat să i-o dea moartea, rămânând să trăiască mai departe, și mai ales veșnic, în poezie”.
„Un eretic care vorbea cu pomii, cu florile, cu câinii”
Pe când Nichita abia împlinise 7 ani, unchiul său, Nicolae Popișteru, un om citit, cu o bibliotecă fascinanată, a început să-l ademenească încet cu tainele ascunse ale literaturii, încercând să-i dezvăluie tâlcul profund al poeziei. Nichita îl asculta și mereu se răzvrătea: „Nu așa! Poezia nu se spune astfel!”. Apoi, se pornea să-i „cânte” pe Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, în felul său naiv și „păgân”, dacă ne uităm la modul tradițional în care se recită și acum poezia.
Foștii colegi de școală își aminteau de el ca fiind „un eretic, care vorbea cu pomii, cu florile, cu câinii. O zi întreagă putea urmări un șir de furnici sau cm își țes pânza păienjenii. Dialogase atâta cu miracolul naturii, încât căpătase convingerea că dascălii nu puteau să înceapă a-l învăța cu „o-i, oi”, de unde și obsesia lui legată de faptul că a rămas repetent în clasa întâi primară”.
Se spune că profesorii de la liceul „Petru și Pavel” din Ploiești îl divinizau. Simache, același profesor de istorie, i-ar fi spus, la un moment dat: „Să ai grijă de tine! Porți povara grea a talentului și va trebui s-o urci pe culmi…”.
