Memorialul Închisoarea Pitești

08/08/2026

📌La Memorialul Închisoarea Pitești continuăm să vorbim despre istoria tulburătoare a fostei închisori din Pitești prin artă. Expoziția colectivă "Limbajul care rămâne" ne-a oferit noi perspective asupra represiunii și a reușit să se integreze perfect în spațiul Memorialului.

🖼️În final, artiștii Mircea Hristescu (cu lucrarea "Șubă") și Mircea Cuza (cu lucrarea "Cer înstelat") au dorit să lase lucrările lor să-și continue existența în locul care le-a inspirat - o închisoare, un sit al represiunii ce a cunoscut o violență ieșită din comun. Mulțumim artiștilor pentru donarea acestor lucrări Memorialului și îi mulțumim artistului Andrei Balan, autorul sculpturilor admirate de vizitatori deja de câțiva ani în muzeul nostru și coordonatorul expoziției colective, care continuă să abordeze subiectul fenomenul Pitești" din multiple perspective artistice.

Credite foto: Florin Constantin, Oan Turcu, Mircea Cuza

07/08/2026

Ne bucurăm să anunțăm că Memorialul Închisoarea Pitești a devenit membru EuroClio - European Association of History Educators. Este un pas important pentru noi și o recunoaștere a activității noastre pentru păstrarea memoriei victimelor comunismului, cercetarea istoriei represiunii și educarea noilor generații.

EuroClio (Asociația Europeană a Profesorilor de Istorie) este o organizație internațională neguvernamentală înființată în 1992 la inițiativa Consiliului Europei. Cu sediul central la Haga, aceasta funcționează ca o rețea-umbrelă pentru profesorii de istorie, patrimoniu și educație civică în întreaga Europă și dincolo de granițele acesteia.

Pentru Memorialul Închisoarea Pitești, a face parte din platforma EuroClio înseamnă mai mult dialog și schimb de experiență cu specialiști la nivel internațional, mai multe colaborări și o prezență mai puternică a istoriei comunismului românesc în spațiul european al memoriei.

28/07/2026

„Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în ’56. Până atunci a fost aşa, o scăldare. În momentul când ei au spus că acţiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus: «Nu!». Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, eu am rămas pe poziţia mea.” - Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Gheorghe Calciu a fost arestat în mai 1948, când era student la Medicină, fiind acuzat de tipărire de manifeste anti-comuniste, dar şi de ajutorarea unor lideri ai studenţimii legionare.

A fost condamnat la 8 ani de închisoare şi transferat la Piteşti în februarie 1949.
La Închisoarea Pitești a fost întemniţat la parter, la secţia de temniţă grea, unde a fost bătut în mai 1950. În 6 decembrie 1950 intră în demascările conduse de Eugen Ţurcanu, cedează torturilor şi ajunge să denunţe inclusiv oameni nevinovaţi.

Gheorghe Calciu nu a fost agresor, însă a acţionat ca informator printre colegii de detenţie.
Transferat la Gherla în august 1951, Calciu rămâne sub influenţa reeducării, continuând să fie informatorul administraţiei şi să colaboreze cu Ţurcanu şi Popa Ţanu, dar începe să caute o scăpare în muncile pe care le putea face în penitenciar.

Însă o achimbare radicală are loc în anchetele din 1955, când Gheorghe Calciu refuză cu obstinaţie să admită că a existat o implicare a legionarilor în demascări, așa cm susținea Securitatea, ceea ce a creat probleme autorităților.

Mai apoi, pe când era închis la Jilava, îşi taie venele pentru a-l ajuta cu sângele său pe Constantin Oprişan, care era grav bolnav.
„Dupa infernul căderii şi al îndoielilor de mai înainte, acum era cu adevărat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprişan! Mâncam bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic!” - Gheorghe Calciu

Eliberat în 1963, i se stabileşte domiciliu obligatoriu la Viişoara. În libertate este supravegheat constant de Securitate, însă el refuză orice colaborare.

Îşi ia licenţa în Filologie în 1967 iar apoi, sub protecţia Patriarhului Iustinian, termină Facultatea de Teologie şi este hirotonisit preot, după cm promisese în închisoare.

În 1978, în Postul Paştelui, părintele Gheorghe Calciu reacţionează împotriva demolărilor de biserici, ţinând celebrele predici din seria „Cuvinte pentru tineri”.
Drept consecinţă, este dat afară de la Seminar, cazul său ajunge celebru prin intermediul Europei Libere iar Securitatea ia măsuri pentru a încerca să îl compromită, fără succes însă.

În această perioadă primeşte telefoane de aminenţare iar familia îi este terorizată, dar nu cedează. Este rearestat pe 10 martie 1979 şi condamnat la 10 ani de închisoare sub pretextul implicării sale în Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România.

Este închis la psihiatrie, iar mai apoi transferat la Aiud, într-o celulă cu deţinuţi de drept comun, cărora li se cere să îl omoare. În urma discuţiilor cu părintele Calciu, aceştia refuză să mai îndeplinească planul de asasinare.

Ca rezultat al presiunilor internaţionale din partea lui Ronald Reagan, Margaret Thatcher sau Papa Ioan Paul al II-lea, Gheorghe Calciu este eliberat în 1984 şi forţat să părăsească ţara împreună cu familia în 1985.

Caterisirea sa, pronunţată de Biserica Ortodoxă Română în 1984, avea să fie ridicată de Patriarhul Teoctist după 10 ani.

În Statele Unite lucrează o primă perioadă ca muncitor necalificat, preluând apoi parohia românească din Washington DC.
Este primit la Casa Albă de Ronald Reagan şi George Bush Sr.
După revoluţie a călătorit anual în România, fiind înmormântat, conform dorinţei sale, la mănăstirea Petru Vodă, din judeţul Neamţ.

„În închisoare, fără Dumnezeu şi fără iertare, nu puteai să supravieţuieşti”- Gheorghe Calciu

11/07/2026

„Au mai așteptat un timp și văzând că Dan Dumitrescu nu dă semne de intoxicare, l-au tras jos de pe prici, i-au dat cu forța să bea câteva gamele cu urină și apoi au început tortura... Nu găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul la care a fost supus acest om.” (Octavian Voinea)
Descris drept inteligent, energic și curajos, Dan Dumitrescu reprezintă unul dintre cele mai tragice destine aflate sub semnul reeducării de la Pitești. Născut la Iași pe 19 octombrie 1922, Dumitrescu a activat în organizațiile de tineret ale Mișcării Legionare încă din 1938, iar după 1945 s-a implicat în acțiuni concrete împotriva regimului (pro)comunist: a ascuns echipamente de emisie radio și a sabotat o adunare publică a Blocului Partidelor Democratice (aruncând două gr***de spre tribună, dar fără a cauza victime). Încarcerat de fiecare dată, a fost eliberat după câteva luni datorită unor proceduri birocratice. De asemenea, strângea armament, încercând organizarea unui grup de rezistență armată în 1945 în Munții Sebeșului.
Arestarea a venit în noaptea de 14/15 mai 1948, fiind la acel moment student în anul IV la Facultatea de Medicină. „Un tânăr cu statură atletică, cu figură plăcută, cu ochi mari, luminoși, care priveau țintă pe interlocutor, și cu nelipsita mustață a luptătorilor din codrii de altădată” avea să-l descrie peste ani Dan Lucinescu. Transferat la Suceava, a fost unul dintre cei mai vocali opozanți ai lui reeducării inițiate de Alexandru Bogdanovici, fiind aproape să-l înfrunte fizic pe acesta.
Trimis la Pitești în noiembrie 1949, a fost izolat alături de Dan Lucinescu și Constantin Buțan într-o cameră fără încălzire, îmbracați doar în lenjerie, bătut și pus să facă duș cu apă foarte rece, fără a beneficia de săpun și prosop. A fost torturat în camerele 3-biserică și 2-subsol încă din aprilie 1950, încercând să se sinucidă folosind creolină, fără a realiza că de fapt era urină, astfel tentativa eșuând. Supus la torturi extrem de grave, și-a pierdut raționamentul, începând să fabuleze și să inventeze fapte, ajungând să exclame la un moment dat „ad-o pe mama ca s-o omor că m-a făcut!”.
În urma prăbușirii sufletești, a trecut de partea agresorilor, alături de care a rămas și după interzicerea violențelor. Între august 1951 și iulie 1953 a fost încarcerat la Gherla, ulterior fiind implicat în procesele „Țurcan Eugen și alții” și „Negulescu Valeriu și alții”, unde a susținut varianta regimului comunist cu un zel ieșit din comun. Condamnat la moarte, dar pedeapsa i-a fost comutată în 1957. Ulterior a fost transferat la Casimca Jilavei, fiind pus în aceeași celulă cu Aristotel Popescu, Vică Negulescu și Pavel Grimalschi.

Rămas în delirul nebuniei, înjura, blestema, profera blasfemii la adresa simbolurilor creștine și îi acuza frecvent pe Negulescu și Grimalschi: „bandiților, iar vă rugați, iar faceți ședință legionară!”.

A murit pe 11 octombrie 1959, la vârsta de 37 de ani. Unele dintre ultimile cuvinte ale sale au fost: „m-ați înșelat ticăloșilor”.

Sursa: Alin Mureșan, „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate", disponibilă pe pagina Editurii Manuscris: http://www.edituramanuscris.ro/cumpara/pitesti-cronica-unei-sinucideri-asistate-alin-muresan-212

06/07/2026

77 de ani de la al doilea val al deportărilor staliniste din Basarabia și nordul Bucovnei, din 5-6 iulie 1949

"Tot în 6 iulie a fost deportată în Siberia și familia lui Dumitru Zamăneagră. Despre soarta tragică a acestei familii vorbește Elena, soția lui Feodor Zamăneagră, fiul lui Dumitru și al Mariei Zamăneagră.

În dimineața zilei de 6 iulie Feodor a plecat la Gura Căinarului pentru a-și întâlni fratele Iulian, care venea cu trenul de la Chișinău. Când au intrat soldații în ograda lui Dumitru și i-au anunțat despre surghiunul în Siberia, Maria a părăsit pe furiș curtea casei și s-a dus la Fedosiica, femeia, care a ajutat-o la creșterea feciorilor, ce avea o căsuță modestă fără gard. Ea i-a dat Fedosiicăi o scrisorică și a rugat-o să se ducă înaintea băieților pentru a-i informa să nu vină acasă, pentru că vor fi arestați. Totodată, Maria s-a ascuns în cânepa de lângă casa Fedosiicăi. Când frații s-au apropiat de casa părintească și au văzut în ogradă soldații, Iulian a fugit și a ajuns la o cunoștință de-a mamei sale la Bălți. Însă, Feodor a hotărât să se întoarcă acasă, dar în cale i-a ieșit Fedosiica, care î-a înmânat bilețelul mamei, care era urmărită de soldați. Ca să lichideze urmele scrisorii, Feodor a pus hârtiuța în gură și a înghițit-o, dar a fost reținut și dus la Sovietul Sătesc, unde era în arest tatăl său, care i-a poruncit fiului să o aducă și pe mama sa. Soldații nu le-au permis să ia cu ei multe lucruri, decât mașina de cusut, o pernă, o plapumă de lână, trei covoare țesute, oala cu zeama de găina și o lingură de lemn cu care au mâncau pe rând o iarnă întreagă. Familia Zamăneagră a fost transportată la gara de trenuri Drochia unde au fost urcați într-un marfar. Au mers în vagonul pentru vite multe săptămâni, într-o îmbulzeală nemaipomenită și în condiții insuportabile. Din când în când li se dădea de mâncare, iar în cazul când trenul se oprea, nu li se permitea să deschidă ușile. Numai în cazul dacă erau trași pe o linie moartă puteau deschide ușa vagonului care era dormitor, sufragerie, veceu, chiar și sală de naștere, în caz de necesitate. După munții Ural trenul a staționat câtva timp și deportaților li sa permis să-și spele hainele, să mai respire aer curat. Nimeni nu știa unde erau îndreptați deportații, dar locul stabilit al vagonului dat era orașul Kurgan unde au fost coborâți și repartizați în sovhozul din localitatea Macușino. Autorităților li s-a comunicat că vin «дикие люди» (oamenii sălbatici). Deportații au fost împărțiți pe la localnicii care dispuneau de spațiu liber. Iarna anului 1949-1950 familia Zamăneagră a petrecut-o la Macușino, împreună cu familia Ganea din Voloave, raionul Soroca, într-o încăpere friguroasă unde pereții erau tot timpul plini de promoroacă. Au confecționat două laițe, pe una dormea familia Ganea, iar pe alta, Zamăneagră. Bărbații lucrau la tăiat pădure.

Deportații au trăit în frig și au îndurat foamete deoarece toată iarna anului 1949-1950 au mâncat doar cartofi, fără nimic, nici măcar ulei nu aveau. Pentru Sărbătoare Paștelui (9 aprilie 1950) s-au pricopsit cu o pulpă de gâscă și câteva ouă (plata pentru lucrările ce le efectua Maria pentru oamenii din localitate la mașina de cusut). Deportații erau lipsiți de actele de identitate, fiind obligați în primii doi ani, zi de zi, să se prezinte la autorități pentru a le demonstra că sunt pe loc și nu au fugit nicăieri. Numai după moartea lui Stalin, în martie 1953, viața a devenit mai moderată pentru surghiuniți. Familia Zamăneagră a profitat de situație și s-a stabilit cu traiul în orașul Kurgan unde au construit o casă din lemn, au uns pereții cu lut și i-au dat cu var, ca la gospodari, voind să aducă atmosfera și căldura din Moldova la ei în casă, lucru inedit pentru siberieni. Dumitru și Feodor Zamăneagră, cumpărau grâu și țineau păsări, gâște, chiar aveau și o vacă, iar Maria creștea flori (romaniță trimisă din Moldova) și vânzându-le mai agonisea niște copeici în plus. Feodor Zamăneagră a făcut studii de mecanizator la Macușino, apoi a învățat la Kurtamâș la Tehnicumul de Mecanizare a Agriculturii.

În anul 1959, după zece ani de surghiun în Siberia de gheață Feodor s-a întors în Moldova, stabilinduse la Florești unde a locuit la o verișoară de-a tatălui Dumitru. Cu greu s-a aranjat la lucru ca mecanizator la o întreprindere de reparare a drumurilor. După aceea, când în școli s-a introdus disciplina Bazele agriculturii și tractorul, a încercat norocul și a mers la Școala Moldovenească nr. 1 din Florești ca să fie angajat în calitate de învățător. Directorul Criclivschi, nu a fost uimit sau speriat de trecutul lui Feodor, fost deportat în Siberia și l-a primit la lucru. Între timp, el și-a luat loc de casă la Florești, a intrat la studii fără frecvență la Institutul Agricol „M.V. Frunze” din Chișinău și își aștepta părinții, care trebuiau să vândă casa din Kurgan ca să se întoarcă în Moldova. Fratele său, Iulian Zamăneagră, după ce a obținut studii pedagogice, împreună cu soția Eugenia profesau la școala din satul Mircești, raionul Ungheni. Pentru a-și întregi familia, în anul 1961, Iulian sa transferat cu lucrul la Florești. În același an, Dumitru și Maria Zamăneagră au reușit să vândă casa din Kurgan și s-au stabilit la Florești, finalizând construcția casei în 1963."

Capcelea Valeriu, Atrocitățile staliniste comise în cele două valuri de deportări în comuna Izvoare raionul Drochia

Foto: Fiul Iulian cu familia, în vizită la Kurgan, 1959

05/07/2026

77 de ani de la al doilea val al deportărilor staliniste din Basarabia și nordul Bucovinei, din 5-6 iulie 1949

Marinei Acopyani (numele de domnișoară – Holban) povesteşte cm mama sa, Zenovia Holban, era acasă cu copiii. Fratele Marinei, Grigore, era bolnav, avea febră şi Zenovia l-a tratat, culcându-se mai târziu ca de obicei. După miezul nopţii, în curtea gospodăriei au intrat militari, însoţiţi de activiştii de partid locali. Au intrat cu camionul. Iritaţi de lătratul câinelui, militarii l-au împuşcat. În urma împuşcăturii şi gălăgiei din cartea casei sale, Zenovia s-a trezit. Văzând camionul şi oameni înarmaţi, Zenovia a leşinat. „În primul rând, [militarii sovietici] au venit noaptea, înainte de zori, când toți oamenii dormeau. Mai târziu mama mi-a spus, că lui Grgorie, fratele meu mai mare cu patru ani, i se făcuse rău. Мама i-a făcut frecție, i-a pus ventuze, copilul a adormit. Desigur, ea a obosit, s-a culcat târziu. Noi dormeam, când deodată am auzit gălăgie, câinii lătrau. Îmi amintesc lătratul câinilor și zgomotul mașinii. Ce, ştiam eu oare atunci [ceva] despre maşini? A fost un camion mare, cu roţi mari. Mama avea vârsta de 36 de ani. Era o femeie tânără, aptă de muncă. Când au venit să ne ridice, mama a leşinat. Soldaţii au intrat brusc în casă şi imediat au început percheziţia. Au fost luate documente, fotografii, ei căutau pretutindeni, totul fusese răscolit. Probabil, părinţii au pus ceva de o parte, dar [în astfel de condiţii] mama nu-şi putea aminti ce şi unde a pus. Mama a leșinat. În acea noapte, când am fost ridicaţi, eu am pierdut darul vorbirii, am tăcut. Şi [oamenii] o întrebau [pe mama]: „Ce-i cu fata asta a ta, e mută?” Pe mine mă întrebau: „Cum te cheamă? Unde-i mama, unde-i tata?”. Iar eu tăceam. Acea stinghereală, acel stres, mi-a fost foarte greu să-l depăşesc. Când am mers la şcoală [în Siberia], mi-a fost foarte greu. Eu o înţelegeam pe învăţătoare, însă atunci când trebuia să scriu nişte linioare ş.a., eu le scriam mai prost decât alţi elevi…”

Anatol Petrencu, Memorii de neuitat: deportarea în masă a basarabenilor în Siberia (Al doilea val, 5-6 iulie 1949)

📷 Copii deportați în Siberia. Sursa foto: Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei

27/06/2026

Gheorghe Boldur-Lățescu s-a nascut in 1929 la Botoșani, într-o familie cu vechi rădăcini în istoria Moldovei. În timpul studenției la Politehnica, în 1949, a fost arestat și condamnat la 2 ani de închisoare pentru "tentativă de plecare în munți pentru rezistență".
A fost supus „reeducării” la închisoarea Piteşti şi la Canal, fiind eliberat în 1951. A fost transferat la Pitești în aprilie 1949 și a făcut parte din al treilea mare lot de studenți torturați în temuta Cameră 4 -Spital. În iunie 1950, alături de alți studenți, a fost transferat la colonia Valea Neagră de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde bătăile au continuat.

După eliberare și-a terminat studiile și a devenit inginer constructor, lucrând pe diverse șantiere. În 1964 devine cercetător științific, apoi profesor la Facultatea de Cibernetică Economică. Este autorul a numeroase articole și volume despre comunism, printre care "Genocidul comunist in Romania". Este membru fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici și al Alianței Civice.

"În seara zilei de 20 ianuarie am fost transferat în sinistra cameră patru spital a penitenciarului împreună cu alţi 40 de studenţi condamnaţi. Acolo se aflau alţi 50-60 de deţinuţi, care ne-au primit cu aparentă bunăvoinţă. A doua zi de dimineaţă, după un scurt discurs ţinut de Ţurcanu, ni s-a comunicat că s-a format un comitet de «reeducare», care ne va impune şi nouă reeducarea. După aceea, ajutaţi de gardieni, au tăbărât asupra noastră, lovindu-ne în mod sălbatec, cu bâte pregătite dinainte, timp de câteva ore. A fost o veritabilă baie de sânge, după care victimile zdrobite în bătaie şi năucite de ceea ce se întâmplă , au fost aşezate în poziţia de «izolare» (16 ore pe zi, aşezaţi pe marginea priciului, cu privirea în jos şi interzicerea oricărei comunicări între noi). Această situaţie a durat cam o lună, timp în care Ţurcanu şi câţiva complici, îi lua la rând pe toţi «izolaţii» , supunându-i la noi torturi, cm ar fi sute de genoflexiuni şi bine înţeles, noi lovituri cu bâtele. Ni se cerea să «demascăm» în scris ( Ţurcanu avea un birou special pentru demascare) tot ceea ce nu declarasem la securitate. În această perioadă a fost ucis în bătaie tânărul student băcăuan Niţă Cornel, a murit în urma bătăilor studentul Bogdanovici şi s-a sinucis un medicinist bucureştean, al cărui nume l-am uitat."

Gheorghe Boldur-Lățescu

Sursa foto: Povești cu blazon

18/06/2026

Deportările din România comunistă au vizat mai cu seamă elitele săteşti aflate în zonele de frontieră (sîrbi, germani, macedoneni, dar şi români) sau refugiaţi basarabeni ori bucovineni aflaţi în interiorul ţării. Deportarea, strămutarea sau dislocarea făceau parte din programul de aşa-zisă reformă agrară a guvernului comunist; în cazul etnicilor germani deportaţi în Siberia (în 1945), strămutarea urmărea pedepsirea acestora în contul Germaniei naziste. Deportarea ulterioară, din 1951 mai ales, era în consens cu colectivizarea agriculturii, vizînd în mod special ţinuturile de cîmpie unde proprietatea ţărănească era prosperă (aceasta aparţinînd aşa-numiţilor chiaburi, adică ţăranilor înstăriţi); un alt scop politic era securizarea graniţelor cu Iugoslavia care în anii '50 devenise disidentă faţă de stalinism. Deportarea viza, de fapt, un fel de reeeducare a elitelor ţărăneşti şi de pedepsire a lor prin măsurile de dislocare. Deportările din România au fost inspirate de modelul sovietic al dislocărilor în stepă, din această pricină liderii comunişti români optînd, geografic, pentru zona Bărăganului: era vorba de o zonă relativ pustie, dominată de secetă, dar şi de ierni grele. Ea se afla în apropierea lagărelor aparţinînd Canalului Dunăre-Marea Neagră ori a coloniilor penitenciare din Balta Brăilei, avînd un caracter punitiv şi disciplinar evident. Dacă la nivel urban comuniştii organizaseră represiunea asupra intelighenţiei, la nivel rural ei urmăreau exterminarea elitelor ţărăneşti considerate a fi parazitare. Deciziile de deportare au fost luate, la nivelul conducerii comuniste, între anii 1949 şi 1951. Deportaţilor li se aloca un spaţiu vital strict, unde aceştia săpau bordeie în pămînt, acoperite cu stuf ori paie; aceste locuinţe improvizate erau apoi transformate în case din cărămidă, pămînt şi lemn. Tot deportaţii au fost cei folosiţi şi la construirea instituţiilor oficiale (Miliţia, Poşta, Dispensarul, Şcoala). Deplasările erau permise doar pe o rază de cîţiva kilometri, deportarea fiind cunoscută şi prin denumirea de "domiciliu obligatoriu" (DO). Deportaţii erau utilizaţi ca muncitori agricoli la fermele de stat şi pe plantaţii, dar şi în sistemul de irigaţii şi construcţii. O parte dintre ei prestau munca la domiciliu, îndeletnicindu-se cu diferite împletituri din nuiele sau grădinărit, dar şi cu alte munci.

Ruxandra Cesereanu - “Călătorie spre centrul infernului”

18 Iunie - Ziua Victimelor Deportării în Timpul Regimului Comunist
Foto: Elevii în Bărăgan, Arhiva Cornelia Fiat

Volumul este disponibil pe pagina Editura Manuscris:
http://www.edituramanuscris.ro/cumpara/calatorie-spre-centrul-infernului-ruxandra-cesereanu-203

13/06/2026

Se împlinesc 36 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990, considerată cea mai brutală dintre mineriadele anilor 90.

Mineriada a fost răspunsul autorităților la protestele din Piața Universității. România era condusă de Ion Iliescu, care a îndemnat public forțele de ordine să intervină împotriva celor care protestau deja de mai multe săptămâni, nemulțumiți de evoluția politică a României de după evenimentele din decembrie 1989.

După intervenția violentă a minerilor aduși din Valea Jiului, președintele Ion Iliescu le-a mulțumit public acestora pentru curajul lor în apărarea democrației.

Mai multe despre mineriade pe canalul de YouTube Zaiafet. Un material scris de istoricul Constantin Vasilescu:

Mulțumim Mondly pentru susținere. Beneficiați de 70% reducere pent...

13/06/2026

85 de ani de la primul val de deportări ale românilor basarabeni şi bucovineni în Siberia și Kazahstan din 12-13 iunie 1941.

"Potrivit datelor de arhivă, în noaptea de 12-13 iunie 1941, din Basarabia şi din nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate şi 24.360 au fost deportate.

Persoanele deportate au fost transportate cu vagoanele în Siberia şi Kazahstan, operaţiune pentru care au fost repartizate 1.315 vagoane de vite în Basarabia şi 340 în Cernăuţi. Operaţiunea de ridicare a lor de acasă a durat câteva ore, de la 2 noaptea până dimineaţă.

În cei şase ani petrecuţi în Kazahstan am întâlnit mulţi basarabeni deportaţi, cu poveşti zguduitoare. Mulţi au ajuns aici în trei săptămâni, alţii în 12 zile, în vagoane ticsite de conaţionali de-ai noştri, stigmatizaţi că ar fi „duşmani ai poporului”, „chiaburi”. Este vorba, în special, de intelectualitatea românească, de toată funcţionărimea din vremea administraţiei româneşti din Basarabia de până în 1940 – tot ce a însemnat primar, preot, învăţător, intelectual în general."

Vasile Soare, "Românii din Kazahstan – de la primele strămutări până astăzi. Valurile de deportări staliniste din Basarabia şi Bucovina" în "Şcoala Memoriei 2010", editor Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2011

Sursa: https://www.memorialsighet.ro/12-13-iunie-1941-primul-val-de-deportari-din-basarabia-si-nordul-bucovinei-siberia-si-kazahstan/