10/04/2026
83. MIZIL. FOTBAL. DEZINTEGRARE.
Ieri, 9 aprilie, s-au împlinit 59 de ani de la meciul de divizia C dintre Rapid Mizil – Metalul Buzău, cînd jucătorii au încins o bătaie despre care s-au scris cîteva articole dure la acea vreme: 1967. Mizilenii în vîrstă țin minte acea zi cînd gardul de lemn a fost rupt, iar impulsul violent din teren a ajuns și între suporterii localnici și cei veniți din Buzău. Meciul a fost cîștigat de Metalul cu 3-2, dar mizilenii au acuzat un arbitraj părtinitor al foarte cunoscutului la acea vreme Lulu (Nicolae) Mihăilescu. Efectele violențelor din teren aveau să ducă la dispariția denumirii Rapid Mizil pentru patru ani.
Înainte de alte detalii despre acel meci, un pic de context: în 1967 Divizia A avea 14 echipe, Divizia B cuprindea două serii a cîte 14 echipe, în vreme ce Divizia C era organizată cu patru serii a cîte 14 echipe. România se afla în penultimul an de împărțire administrativă pe regiuni, raioane și plase pe care era croit și sistemul competițional la toate nivelurile. Rapid Mizil era una din echipele de fotbal ale Regiunii Ploiești, care cuprindea cu aproximație actualele județe Prahova, Buzău și Dîmbovița. Dintre acestea, în divizia A se afla Petrolul Ploiești, campioana en-titre, iar în divizia B jucau Flacăra Moreni și Poiana Cîmpina. În fine, în divizia C evoluau, în seria Est, Metalul Buzău și Rapid Mizil, iar în seria Sud se regăseau Metalul Tîrgoviște și Electrica Fieni. Eșalonul inferior era Campionatul regional, care cuprindea două serii a cîte 12 echipe. Următorul nivel competițional era campionatul raional. Cum Mizilul era reședința raionului omonim, în campionatul raional ce-i revenea jucau echipe din localitățile aflate în componența acestei forme administrative. Din Regiunea Ploiești mai făceau parte raioanele Târgovişte, Câmpina, Ploieşti, Teleajen, Mizil, Cislău, Buzău (căuia i s-a alăturat raionul Beceni) şi Rm. Sărat.
Meciul dintre Rapidul mizilean și Metalul buzoian a fost de neuitat pentru arbitrul Lulu Mihăilescu. Într-un număr al ziarului Fotbal din februarie 1968 își amintește: „Acum doi ani (n.m.: e vorba de o eroare), ne povestea N. Mihăilescu, conduceam un joc la Mizil între Rapid și Metalul Buzău. La un moment dat, în prima repriză dau să mă uit la ceas, dar ia-l unde nu-i! Pesemne că, la o mișcare bruscă, s-a desprins cureaua și mi-a căzut. De oprit meciul ca să-l caut nici vorbă. Și atunci, încetișor, ca să nu observe jucătorii, m-am deplasat spre unul din colegii de la tușă, căruia i-am spus printre dinți că nu mai am ceasul la mină și să-mi facă semn cînd se termină repriza. Zis și făcut. Iar în min. 46, căutînd cu tușierii, l-am găsit într-o băltoacă cu noroi, spre hazul colegilor...”
Poate o fi fost vorba de alt meci, din sezonul competițional anterior celui cînd a ieșit mare scandal? Ziarul „Sportul popular” avea să publice un articol la zece zile distanță despre acest meci „mai tare ca-n filme”, în care jurnalistul N. Musceleanu concluziona încă de la început: „A fost un meci...! Dar parcă îl pot numi meci? A fost pur şi simplu un masacru: arcade sparte, femure plesnite, şiroaie de sînge, suite de pumni, regim special de crampoane, ca să nu mai vorbim de ameninţări, înjurături, atitudini ireverenţioase faţă de partenerul de întrecere şi arbitri.”
Azi aproape ne considerăm fericiți. Unii cu tehnologia VAR, care te duce milimetric în buza adevărului, așa cm s-a întîmplat aseară la meciul Bologna – Aston Villa, cînd chiar în timp real arbitrul a fost notificat că mingea respinsă de apărătorul englez trecuse integral de linia porții, primind rapid și confirmarea video, pentru la cîteva minute tot tehnologia să semnalizeze poziția de ofsaid, iar golul să fie anulat. Alții cu tehnologiile care fac posibilă digitizarea, măcar în parte, a memoriei umanității și accesarea scrisului de orice fel, de la secole sau doar ani depărtare. Articolul „Dosar: mai «tare» ca-n filme!” reface din fișa meciului cursul său zbuciumat, precum cronica veche a unei lupte: „Poate o să vă întrebaţi de la ce a pornit discordia!? Un ofsaid nesemnalizat, un 11 la nereglementar ? Nicidecum. Totul a fost făcut cu premeditare, pus la cale din timp. O! Cît mai aştepta Mizilul sosirea vecinilor de la Metalul Buzău, în întîmpinarea cărora au fost revizuite forţele şi distribuite... care la care. Meciul din 9 aprilie, de la Mizil, n-a purtat ca deviză: „Depuneţi toate eforturile în joc ca să rămîneţi în C!“ ci: „Dacă nu-i schilodim pe ăia, nu suntem buni de nimic“. Şi, credincioşi devizei, leii din Mizil au început să răcnească încă înainte de start: mai întîi la arbitrul meciului, N. Mihăilescu (cum n-aţi încremenit de ruşine în faţa unui arbitru apreciat pe continent ?) şi apoi la observatorul federal, cerîndu-le să lase... vorbăria despre disciplină, că ştiu ei ce au de făcut (fiţi liniştiţi — Paraschiv, Oprea — comisia de disciplină v-a „scutit“ ca timp de doi ani, respectiv un an, să mai ascultaţi prelegeri despre conduită. V-o faceţi singuri. Va fi nevoie, poate, s-o luaţi chiar de la început, de la cursul elementar, unde se învaţă că şi fotbalul are disciplina lui.” Am zîmbit cititind „Paraschiv, Oprea”. Dacă nu observi virgula dintre cele două nume, te poți duce cu gîndul la ansamblul de instrumentiști lăutari condus de Paraschiv Oprea, pe care îl vedeam la finalul „Albumului duminical” ori în programul de Revelion. În cazul de față era vorba de jucătorii mizileni Paraschiv și Oprea. Unii și l-au mai amintit cînd Oțelul Galați a ieșit campioană, la care juca fiul lui, Gabi Paraschiv, născut la Moreni, unde avea să se mute rapidistul Dan Paraschiv după meciul cu Metalul Buzău.
Cine dă întîmplător de acest articol rămîne cu concluzia de moment, pe care ziaristul sportiv o formulează abrupt. Meciul are în schimb mai mult decît o istorie a zilei de 9 aprilie, căreia i se pot adăuga multe înflorituri și detalii pe care le putem căuta tot în presa acelui timp. E un caz de la care se poate scrie ficțiune cu fotbaliști cu un sîmbure de realitate. Au făcut-o alții în fel și chip. Poate că seara de sîmbătă dinaintea meciului fotbaliștii mizileni petrecuseră în fața televizorului, la care aveau de la 21.30 film serial: „Sfîntul“, cu eroul Simon Templar jucat de Roger Moore, apoi la 22.20 Turneul melodiilor.— Muzică ușoară românească — prezintat de Paul Sava și la de 22.50 pînă la 23.00 Telesport. Cine mai știe dacă nu cumva măcar vreunul din ei nu fusese influențat de ce văzuse la tv? Așa, de dragul scanării posibilităților. Sau poate că au petrecut cu șpriț și lăutari la grădina de vară din centrul orașului, deși la început de aprilie parcă era totuși o vreme destul de rece pentru a sta afară la ore tîrzii.
Filmul meciului, cm ne promitea ziaristul, era documentat: „În ultima sa şedinţă, a fost prezentat comisiei de disciplină un „dosar“, cel al meciului de categoria C, Rapid Mizil – Metalul Buzău. N-am văzut acest joc, dar citindu-i „fişa“ şi văzîndu-i eroii (interpelaţi) i-am putut reconstitui filmul.” Vorbă din popor, „Să vezi și să nu crezi!”, o răsucire pseudo-retorică a evanghelicei „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”, în ton cu evenimentele de după Înviere. Intermezzo și lament: ce bune-s arhivele, doar să le ai. Ce am mai cerceta, dacă le-am avea. Dar nu mai există. Cu nici un chip nu se mai poate răscoli în realitatea acelui meci și a multor altora. Pentru că la Asociația Județeană de Fotbal Prahova nu mai există arhivă pentru ce a fost înainte de ce se găsește acum pe site-ul lor, totul a fost pierdut. Așa cm nici la FRF nu mai există, după indolența administrației în timpul mutării din fostul sediu.
Flimul, deci: „«Frecuşul» a început din min. 3, cînd un fault a dezlănţuit reacţia în lanţ; toţi jucătorii mizileni au devenit... radioactivi, faultau tot ce întîlneau în cale, loveau adversarul fără minge, bruscau arbitrul de centru, în timp ce de tuşieri se ocupau înveteraţii suporteri : în min. 40 unul din ei este... aranjat cu un bolovan trimis în piept. Paraschiv, uitînd că este un teren şi crezîndu-se în Pampas, a sărit asupra primului buzoian, l-a pus la pămînt, i-a făcut zob arcada, i-a mai dat una ca să fie sigur de «reuşită» şi a pornit după altul. În prim plan a venit însă Ion Oprea, care şi-a ales ca victimă extrema dreaptă de la Metalul. Nu s-a dat bătut pînă nu l-a lovit cu picioarele şi apoi, ca un veritabil Robin Hood, a împărţit pumni în dreapta şi în stînga şi a fugărit pe doi pînă dincolo de linia de aut. Eliminat din joc (împreună cu Caloianu de la Buzău), el a predat ştafeta lui Gheorghe Ion II. Acesta s-a remarcat în min. 88, cînd a sărit la Naftan (Metalul) şi l-a lăsat... la pămînt. Eliminat, a avut o ultimă sclipire: a apucat o cărămidă şi a înaintat spre arbitru, urlînd spre cei care îl ţineau: «lăsaţi-mă să-l omor!». În şedinţă, cerea preşedintelui „libertatea” de a-şi motiva «Comportarea mea criminală». Şi eu, care tocmai voiam să scriu ceva despre spiritul olimpic al întrecerii sportive, despre atmosfera tovărăşească ce trebuie să domine pe terenul de joc! Aş fi fost în... contratimp (Ai doi ani pentru revizuirea... vocabularului, Ion Gheorghe). Meciul a avut sfîrşit «eroic». Aurel Dinuţă a smuls steagul de colţ şi l-a fugărit pe arbitru, care semnalizase corect o poziţie de ofsaid. (Pentru temperarea elanului i s-a dat cinci etape). N-au trecut nesancţiomaţi nici cei care au sprijinit «atacul». Ion Ghiţan, Constantin Şerban şi Gheorghe Ion I.”
Evenimentele au fost dure, fără doar și poate. Acum se pot vedea pe rețelele sociale filmări cu tot felul de împărțeli de dreptate, pumni și picioare. Episodul de la Mizil este un pic învăluit în legendă. Mai există jucători care au prins acel meci, ne vom mai îmbogăți dosarul cu ceva amintiri. Mai sînt și spectatori care au înregistrat acel acces de furie, care nu a fost singular în istoria fotbalistică a orașului. A fost în același timp și o furie a unui orășel împotriva unui oraș mai mare. Mizilul se afla aproape de finalul celui de-al patrulea campionat în Divizia C. E inutil să ne întrebăm ce istorie ar fi avut echipa fără acel episod. În anii 80-90 avea să se metamorfozeze în ASA și apoi în Steaua Mizil, cu 13 ani în divizia B.
Mama povestea că era la Mizil în perioada de practică la spitalul din oraș. Făcuse școala sanitară în Buzău, iar la meci s-a plasat în apropierea spectatorilor buzoieni, veniți în număr mare. Echipa orașului fusese Avântul, apărută după Vîrtejul, pe care o antrenase pentru puțin timp legendarul Virgil Economu, atunci (1923-1927) inginer agronom la stațiunea Istrița, pentru ca apoi să ajungă secretar general al FRF și metodist al CCA, precursoarea Stelei. În perioada interbelică, fotbalul buzoian a avut atingeri cu cel mizilean (cu Tricolorul Mizil, dar și la meciuri amicale inter-liceale), într-un campionat districtual, despre care nu există decît foarte puține informații, care lasă senzația că meciurile amintite în presă erau doar ocazionale, amicale. Noroc cu inspirația sau generozitatea unui ziarist, care adăugînd încă două-trei cuvinte lărgește perspectiva. Putem presupune că trebuie să fi fost niște rivalități? Este rezonabil. Fiind mereu la margine de județ, întîi în Buzău, apoi în Prahova, Mizilul a resimțit distanța de doar 35 de km față de reședință (Buzău și Ploiești) prin autoritate politică impusă mai degrabă cu superioritate decît cu solidaritate, disponibilitate, colaborare. Mereu neglijat, s-a simțit ținut la distanță și a ripostat cm și cînd a putut. Pasiunea de pe gazon a fost una din cusăturile pe unde furia provincială a plesnit. Buzoienii ne gratulau de fiecare dată cu „potcovarii”, o insultă cauzată de șirul de potcovării de pe șoseaua națională, despre care pictorul mizileano-buzoian Gheorghe Ciobanu (n. 1932) povestește cu o autoironie amăruie: „Eu mă trag din orașul Mizil, provenind dintr-o familie cu opt copii. Glumind puțin pe tema locului nașterii mele, unii colegi îmi spuneau că Mizilul e un oraș de o factură mai slabă. Pentru a-i combate, le spuneam că acesta are o industrie metalurgică puternică, pentru că aici erau mulți potcovari. Glumeam, bineînțeles, dar asta-i realitatea, Mizilul, unde cândva a poposit și Geo Bogza, avea atunci foarte mulți fierari-potcovari.”
Fotbalul post-belic înregistrează mai multe echipe mizilene, unele cu existențe efemere, determinate de gradul de implicare a instituțiilor care le susțineau: F.C., A.S. U.T.M., Oțelul, Progresul, Unirea, Rapid (cu avatarurile CFR sau Locomotiva impuse de diverse schimbări la nivel național), Dinamo, Spartak sau Viforul. Un prim episod cu durități a avut loc în 1949, într-un meci CFR Mizil cu Foresta Nehoiu, arbitrat de mizileanul Gheorghe Dumitrescu-Dorobanțu, sancționat la vremea respectivă. Episodul care l-a depășit în durități pare să fi fost cel din 1967. Dar aici ne ajută tot arhivele presei sportive. Evenimentele din 9 aprilie erau un răspuns pentru ce se întîmplase la meciul tur, de la Buzău, din toamna lui 1966.
La începutul lunii septembrie, în urma meciului de la Buzău, tot în „Sportul popular” erau dezvăluite unele nereguli, fiind citate observațiilor făcute de arbitrul D. Sîrbu: „«La terminarea partidei, delegaţii ambelor echipe s-au prezentat la cabină pentru ridicarea licenţelor. Delegatul echipei Metalul Buzău (n.n. Traian Vrapciu) l-a lovit cu pumnul pe Gh. Dumitrescu, delegatul formaţiei Rapid.» Echipele noastre de fotbal nu au nevoie de asemenea conducători, de aceea îi propunem lui Traian Vrapciu să se... legitimeze la o secţie de box. Pînă una alta, însă, împotriva lui trebuie să se ia măsurile cele mai severe.” După alte două săptămîni de la semnalarea violenței buzoianului Vrapciu, un PS avea să aducă unele lămuriri și sancțiuni, care explică întrucîtva, fără a le justifica, violențele de la meciul retur: „Epilog la însemnările arbitrului D. Sîrbu făcute la meciul Metalul Buzău — Rapid Mizil. La terminarea jocului, la cabina arbitrilor s-a prezentat Virgil Răducanu în locul lui Traian Vrapciu, conducătorul echipei Metalul Buzău, trecut pe foaia de arbitraj. La partida sus amintită, Virgil Răducanu a fost însărcinat cu ordinea în teren. Cum s-a preocupat de aceasta a demonstrat-o şi în faţa brigăzii de arbitri, lovind pe conducătorul echipei oaspe. Comisia de competiţii a F.R.F. a luat următoarea hotărîre: „Se interzice lui Virgil Răducanu accesul pe stadion şi a se ocupa de fotbal sub orice formă pe întreg turul campionatului 1966—1967. Se sancţionează secţia de fotbal Metalul Buzău cu ultimul avertisment pentru insuficiente măsuri de asigurare a securităţii jucătorilor şi conducătorilor echipelor oaspete.»”
Revenind al meciul din 9 aprilie 1967, articolul din „Sportul popular” este o punere la punct, o ținere la distanță, cu un discurs în care etica și disciplina sînt la locul lor. Mai clar nu se poate, Mizilul nu e din povestea noii realități: „Toate felicitările pentru «performanţa» realizată şi toată consideraţia noastră pentru spiritul pedagogic al antrenorului vostru! (Spuneţi că în ultimul timp antrenorul v-a părăsit, înseamnă că vă aveaţi tare dragi. În orice caz comportarea voastră miroase a copii fără tată). V-aţi asigurat lipsa a şapte titulari. Credem că ar fi fost mai indicat să fie suspendată toată echipa. Să fie şters definitiv din orice statistică Rapid Mizil. N-au ce căuta în teren indivizii care n-au nimic de-a face cu sportul. Cunosc ei oare că sensul întrecerii sportive este recunoaşterea celui mai bun şi nu victoria cotonogarilor, că sportul presupune stimă şi respect, nu înjurături şi pumni, că înseamnă ordine şi disciplină, nu debandadă şi huliganism ? Sau la Mizil „întrecerea sportivă“ a căpătat altă interpretare!!? Nici nu ne surprinde din moment ce, după faptele întîmplate, CONSILIUL REGIONAL UCFS PLOIEŞTI a întocmit un raport călduţ prin care se face cunoscut că meciul s-a desfăşurat în condiţii normale, numai cu... trei excluderi (mici) şi, cu cîteva incidente (neînsemnate). Ea propune şi soluţii „eficiente“ pentru îmbunătăţirea situaţiei: şedinţe educative (trezeşte mortul cu tăimîie, cm spunea Molière). Să ştiţi că vrea să le facă o dojană părintească!”
La începutul anului 1967, ziarul „Fotbal” dedica o pagină întreagă situației fotbalului din Regiunea Ploiești. Erau semnalate plusuri și minusuri, cu exemple de echipe și persoane, bune și rele practici, cm s-ar spune acum: „Sînt echipe în regiune care acordă importanța cuvenită unei asemenea probleme. Din păcate, numărul lor se menține mic: Petrolul Ploiești, Metalul Buzău, Carpați Sinaia, I.R.A. Cîmpina, Metalul Plopeni. În schimb, numărul celor care nu-l respectă întocmai sau chiar de loc este mare. Și nu întîmplâtor, tocmai la asemenea formații, întîlnești un nivel tehnic scăzut, o concepție de joc rudimentară: Rapid Mizil, Electrica și Cimentul Fieni, Caragiale, Muncitorul Schela Mare, Petrolistul Boldești, Electrica Cîmpina, Feroemail Ploiești etc. Antrenorii unor asemenea echipă tolerează cu bună știință superficialitatea în pregătire și faptul nu poate fi explicat decit prin lipsa de personalitate a acestora. De multe ori, în cazul lor, volumul și intensitatea antrenamentelor au ajuns să fie hotărîte de... fotbaliștii înșiși, în funcție de capriciile sau de treburile lor personale. Este inutil, în atari condiții, să ne mai întrebăm dacă asemenea antrenori pot avea o influență pozitivă asupra comportării jucătorului pe teren și în viața sa particulară.”
Meciul cu Metalul Buzău avea să ducă la o fuziune între Rapid Mizil și divizionara județeană Metalul Plopeni (fostă Rapid Regiunea Ploiești), care de fapt masca excluderea fotbalului mizilean, cu toate bubele lui, din divizia C. În etapele următoare componența echipei avea să fie schimbată, deși acea ediție de campionat se încheia cu titulara Rapid Mizil printre competitoare. În următoarea (1967-68), Divizia C o avea pe Rapid Plopeni în seria Sud, care în 1968 avea să revină la denumirea anterioară, Metalul. Fotbalul din Mizil avea să o ia de la capăt în toamna lui 1967 cu echipa Victoria Mizil în campionatul local. Sezonul 1968-69 va participa la barajul de cinci echipe (un mini-campionat) pentru accederea în Campionatului Județean, în care va promova împreună cu Petrolul Urlați. În edițiile 1969-70 și 1970-71 își va păstra denumirea Victoria, pentru ca din 1971-72 să revină la denumirea Rapid Mizil, la care va renunța în toamna lui 1981, cînd va deveni A.S.A. Mizil.
Episoadele dure ale mizilenilor aveau să se repete în anii 70, într-un deceniu de divizie județeană, alte meciuri ale mizilenilor vor genera violențe. În 6 aprilie 1974, la meciul cu IUC Ploiești, pierdut acasă cu 0-2, suporterii „se răfuiesc cu brigada de arbitri”, ceea ce duce la suspendarea terenului, iar lipsa unei decizii clare face ca meciul următor de acasă cu Energia Vălenii de Munte să nu se dispute. În etapa a X-a din ediția 1976-77, Tricolorul Breaza avea să simtă că fotbalul poate fi și coridă la Mizil (lovituri cu picioarele, coatele și pumnii). Cronicile atacă de fiecare dată fotbalul dur jucat de mizileni, mai ales în meciurile cu echipele considerate mai valoroase. În ediția următoare se va consuma alt episod cu durități, meciul cu Electromotor Cîmpina, pe un teren noroios, de noiembrie: un jucător mizilean i-a spart pometul arbitrului cu o piatră, doi jucători cîmpineni s-au ales cu dinții rupți și nasul spart, asemenea și antrenorul oaspeților. Meciul a fost decis la masa verde, 3-0, dar apoi rezultatele anterioare ale Rapidului au fost anulate, iar echipa a fost exclusă din campionat. La returul campionatului mizilenilor le-a fost admis un memoriu și au fost reprimiți în campionat, terminînd pe locul 14 din 16 echipe.
Foto Rapid Mizil: rîndul de sus - Gogu Bățău, Ghițan, Victor Panovschi (antrenor), Niță Rînceanu, Dan Paraschiv | rîndul de jos - Mihalache, Vasile Ivan (zis Brînză), Vasile Stoian
Credite foto: Colecția familiei Ion Rânceanu | Arhiva de imagine „Miziliada”
Surse documentare: Sportul popular | Fotbal | Viața Buzăului | Opinia Buzău | Istoria campionatului județean de fotbal Prahova 1968-2002 (autor: Răzvan Frățilă)
