Centrul de Studii Clasice și Creștine

11/10/2026

11 octombrie: Meditrinalia. Iată încă o sărbătoare celebrată de romani, al cărei înțeles, în sens etimologic, aceștia nu mai știau să-l explice în mod riguros. Putem fi siguri, însă, că, asemenea multor festivități, era străveche și strâns legată de viața agricolă - mai exact, de viticultură, situându-se între alte două sărbători consacrate vinului - una din perioada culesului strugurilor, Vinalia rustica de la 19 august, cealaltă de la 23 aprilie a anului viitor, Vinalia priora, când vinul obținut în sezonul precedent era oferit spre consum. La 11 octombrie se marca un moment intermediar al ciclului vinificației - avea loc degustarea și amestecul mustului nou cu cel deja fiert și concentrat din anul anterior și punerea vinului astfel rezultat în butoaie. Cu acest prilej, scrie Varro preluând o informație a lui L. Valerius Flaccus, flamen al lui Marte și consul în anul 100 î.Hr., se făceau libații și se gusta din vinul vechi și din cel nou, în scop medicinal (medicamenti causa), rostindu-se o formulă ritualică - Novum vetus vinum bibo, novo veteri morbo medeor („Beau vin nou și vechi; mă vindec de boala nouă și de cea veche”). Cum se vede, vinul era asociat în mod explicit cu vindecarea - de aici, numele sărbătorii - a medendo („de la vindecare”), scrie Varro (De lingua Latina, VI, 21), așadar, de la vb. medeor, mederi = „a trata”, „a lecui”, „a vindeca”. Slujindu-se de o informație a agronomului Columella (cca 4-70 d.Hr.) din tratatul De re rustica (XII, 20), unii învățați au avansat ideea că, în acest context ritualic, prin amestec, vinul vechi „aromatiza” mustul (enologii ar spune „a cupaja”), „lecuindu-l” de posibila acrire; era, astfel, cu chiar termenul lui Columella, un medicamentum, virtuțile sale vindecătoare având efect benefic asupra celui care-l consuma. Meditrinalia ar fi, așadar, sărbătoarea tratării, îngrijirii „medicale” a vinului, pentru ca acesta să nu se acrească în perioada îmbutelierii, până în aprilie, când, la Vinalia priora, se oferea spre consum.
Rămânând în zona etimologiei și a semnificației, să amintim și părerea din secolul al VIII-lea a lui Paul Diaconul. După el, ritualul de la 11 octombrie se săvârșea în onoarea unei zeițe numită Meditrina (dea Meditrina), venerată pentru puterea de a vindeca, numele derivându-i de la mederi (De verborum significatu, s.v. Meditrinalia); dar niciun izvor antic nu confirmă existența acestei divinități.
Dincolo de controversa etimologică, din cele spuse mai sus, două lucruri merită reținute. Mai întâi, sărbătoarea Meditrinalia ocupa o poziție de „mijloc” (medium), „media” între Vinalia rustica și Vinalia priora - așadar, între vinul nou și cel vechi. În al doilea rând, vinul (vinum), alimentul ritualic al sărbătorii, era creditat cu proprietăți curative, fiind privit ca un fel de venenum - cuvânt care desemna orice băutura ce avea efecte asupra organismului și comportamentului celui care o consuma; prin urmare, era atât un fel de poțiune magică, de „otravă”, care modifica dispoziția celui care îl sorbea din plăcere, dar și un medicament (remedium = re + medium), prescris și folosit în tratamentul unor afecțiuni. De altfel, în imaginarul roman, granița dintre leac și otravă putea fi, uneori, la fel de fină precum cea dintre măsură și exces: aceeași băutură care, consumată cu chibzuință, putea reda puterile trupului era în stare, băută fără măsură, să tulbure mintea și să schimbe purtarea omului. Meditrinalia, având aceeași rădăcină ca medium și remedium, pare să fi reflectat, pe de o parte, poziția de etapă intermediară pe care o ocupa în succesiunea activităților practice, însoțite în mod necesar de gesturi ritualice, din ciclul viticol roman, iar, pe de altă parte, ambivalența vinului, aflat la confluența dintre agricultură, medicină și ritual.
Dar această sărbătoare mai ridică o problemă, generată de mențiunile din unele calendare, care o asociază cu Iupiter (feriae Iovi = „sărbătoarea lui Iupiter”). De ce tocmai Iupiter? La urma urmei, dacă vinum este un venenum, n-ar fi trebuit, oare, ca vinul să fie corelat mai degrabă cu Venus (Venera), zeița iubirii, cele trei noțiuni (vinum, venenum, Venus) având, după toate probabilitățile, aceeași rădăcină? Sau poate că și Iupiter avea... slăbiciuni bahice? Fără îndoială, putem răspunde, glumind ușor! Să ne amintim o întâmplare relatată de Titus Livius: în anul 293 î.Hr., înaintea luptei cu samniții de la Aquilonia, consulul Lucius Papirius Cursor, om cu fire veselă, i-a făgăduit lui Iupiter Victor (voverat Iovi Victori) că, dacă va învinge pe dușmani, îi va consacra o cupă mică de vin îndulcit cu miere (pocillum mulsi), înainte de a gusta el însuși vinul curat (temetum); promisiunea (votum) a plăcut lui Iupiter și celorlalți zei, care i-au dăruit victoria inspiratului comandant roman (Ab urbe condita, X, 42, 6-7). Dincolo de savoarea anecdotică, acest episod din istoria militară a Romei (ar mai putea fi amintit și unul legendar, evocat de Ovidiu, în Fasti, IV, 878-900) sau recomandarea lui Cato cel Bătrân (234-149 î.Hr.) ca la ospățul ritualic (daps) al lui Iupiter să se ofere divinității drept jertfă o cupă cu vin (culignam vini) (De agricultura, C###II) subliniază, în cheie mitologică, legătura dintre vin și divinitatea supremă: vinul este licoarea „suveranității magice”, pentru a folosi expresia lui Georges Dumézil, a divinității supreme care menține dreapta măsură (verbul mederi provine, după unii filologi, din rădăcina *med-, cu sensul de „a măsura”), care asigură echilibrul lumii „mediind” între stări contrare, precum între vechi și nou, ca la Meditrinalia, sau, pentru a n-o uita pe Venus cu dulcele și tulburătorul ei „venin” al iubirii, între dragostea curată și suferința din dragoste.
Bibliografie: H. H. Scullard, „Festivals and Ceremonies of the Roman Republic”, London, 1981, p. 192; G. Dumézi, „Fétes d’été et d’automne”, 1986, p. 98-107; „Brill’s New Pauly”, vol. 8, „Lyd-Mine”, Leiden-Boston, 2006, col. 587-588.
Imagine generată cu AI, care poate conține erori.

10/10/2026

Omagiu lui Chris Wickham (15 mai 1950 - 9 octombrie 2026).
Eminent istoric britanic, fost profesor la Universitățile din Birmingham și Oxford, precum și fost director al British School at Rome, Chris Wickham, recent trecut dincolo, este recunoscut la nivel internațional drept unul dintre cei mai mari specialiști în istoria Evului Mediu. Printre temele fundamentale abordate în opera sa se numără geneza epocii medievale, o problemă care se integrează organic în dezbaterea istoriografică deja seculară privitoare la sfârșitul civilizației antice și tranziția către feudalism. Oferim aici, în sinteză, câteva dintre ideile sale, desprinse din studierea monumentalei sale lucrări „Framing the Early Middle Ages. Europe and the Mediterranean, 400-800” (Oxford, 2005 [2007]). Ne îngăduin, astfel, să aducem un omagiu modest memoriei unui studios de mare profunzime, pe care-l evocăm constant la cursul introductiv dedicat conceptului de Antichitate târzie ca una dintre vocile nuanțate, neostentative, ale cercetării interstițiului dintre lumea clasică și cea medievală.
Wickham a propus o analiză comparativă riguroasă, structurată pe etape istorice, a zece regiuni geografice distincte: nucleele estice și mediteraneene (Africa de Nord, Egipt, Syria/Palestina, Grecia și Anatolia ca regiuni centrale ale Bizanțului), spațiile occidentale (Italia, Spania, Gallia/Francia), zonele periferice sau slab romanizate („thinly-Romanized”) (Anglia și Țara Galilor, caracterizate prin procese de de-romanizare, involuție și fragmentare societală spre structuri esențialmente „tribale”) și ariile non-romane (Irlanda și Danemarca). Prin această grilă complexă, savantul britanic a identificat mai multe mutații structurale care au determinat, după el, prăbușirea a ceea ce numește „Roman world-system” („sistemul-lume roman”), centrat pe bazinul mediteranean, și „configurarea Evului Mediu timpuriu”. Iată câteva dintre acestea:
1) Restructurarea economică și socială a lumii rurale. Declinul economiei de tip villa rustica și restrângerea marii proprietăți a aristocrației post-romane la nivel local (cu excepția Galliei și a Syriei) au diminuat capacitatea de coerciție a elitelor. Acest fenomen a favorizat autonomia comunităților sătești, ale căror mecanisme de coerență au devenit soliditatea instituțională, cooperarea economică și tipologia așezării. Acest model conceptualizat ca „peasant mode of production” („modul de producție țărănesc”) a constituit nucleul economiei medievale timpurii. Totuși, în ciuda acestei autonomii relative, presiunile sociale interne au făcut ca populația rurală, în loc să acumuleze bogăție prin valorificarea excedentului de producție, să cunoască un proces de pauperizare și de repliere spre structuri familiale restrânse.
2) Dezintegrarea fiscală și reconfigurarea piețelor. Acest proces a fost marcat de disoluția sistemului roman târziu de colectare a taxelor, manifestat prin traiectorii divergente între cele două mari spații imperiale. În Occident, aparatul fiscal s-a restrâns progresiv până la prăbușirea sa definitivă, în timp ce în Bizanț acesta a supraviețuit printr-o centralizare adaptativă, fiind redistribuit strategic pe regiuni și subregiuni extinse. Această fractură sau restructurare a fiscalității de stat a generat o scădere dramatică a cererii din partea aristocrației, clasa care constituia motorul principal al schimburilor comerciale. Pe cale de consecință, rețelele comerciale au cunoscut o simplificare structurală profundă: comerțul la mare distanță cu produse de lux s-a contractat drastic, cedând locul unor circuite comerciale regionale și unei amplificări fără precedent a schimburilor în natură.
3) Declinul urbanismului și reconfigurarea spațiului public. Orașele post-romane au cunoscut un declin demografic și o simplificare materială profundă, pierzându-și funcția hipercentralizată de noduri administrative și fiscale ale Imperiului. Cu excepția parțială a teritoriilor controlate de Bizanțul timpuriu și Califatul arab, centrele urbane din Occident s-au ruralizat progresiv. Spațiile monumentale publice au fost abandonate sau reutilizate pragmatic, orașul medieval timpuriu redefinindu-se mai degrabă ca centru simbolic, ecleziastic sau fortificat, decât ca nucleu al producției economice.
4) Slăbirea structurilor statale și transformarea naturii puterii. O dată cu așezarea barbarilor, s-a trecut de la statul birocratic, bazat pe lege, scriere și impozitare, la unul bazat pe patrimoniu și legături de fidelitate personală, de la o armată prevalent plătită la una prevalent instalată, fundamentă pe capacitatea militară directă a noilor elite germanice și locale; impozitarea nu a dispărut, dar s-a transformat în tribut și și-a pierdut finalitatea inițială; a avut loc o puternică descentralizare, care va pune bazele autonomiei nobiliare.
Prin acești vectori analitici, Wickham nu a negat conceptul de „Antichitate târzie”, încă puternic prezent în istoriografia contemporană, dar și destul de contestat, ci a evidențiat necesitatea studierii nuanțate, pe contexte istorice și geografice, a complexului, îndelungatului și inegalului proces de trecere de la Antichitate la Evul Mediu, de la relativa omogenitate imperială romană la dinamica diversitate regională.

03/10/2026

Un fulger, o inscripție și un loc sacru la Tivoli.
Acum mai puțin de o lună, o echipă de arheologi de la Departamentul de Studii Umaniste (DISTUM) al Universității „Carlo Bo” din Urbino a făcut cunoscută o descoperire deosebit de interesantă în zona așa-numitului Amfiteatru de la Villa Adriana din Tivoli - una dintre cele mai ample și spectaculoase reședințe imperiale romane, un complex alcătuit din aproape o sută de monumente, între care palatul imperial, două biblioteci, trei instalații termale, trei teatre, un stadion, două basilici și numeroase criptoporticuri; situat la aproximativ 30 de kilometri est-nord-est de Roma, complexul a fost construit de împăratul Hadrian (117-138). Descoperirea constă într-o placă de marmură de numai 40 × 35 cm, pe care sunt gravate, cu litere capitale, două cuvinte: FVLGVR / SVBMANIVM. Formula poate fi tradusă „fulgerul de dinaintea dimineții (zorilor)” sau, dacă acceptăm o interpretare mai puțin strictă din punct de vedere gramatical, „fulgerul lui Subman(i)us (Summanus)” (< subst. n. fulgur - „fulger”; adj. n. summan(i)um < prep. sub + mane (adv. și subst. n. indeclinabil) - „dimineață”). Epigrafa se găsea in situ, respectiv pe partea frontală a unei construcții patrulatere din tuf, pe care arheologii o pun în relație cu un spațiu sacru amenajat în jurul locului unde căzuse fulgerul, numit pe latinește bidental.
Să fim mai expliciți, pentru a înțelege mai bine semnificația acestei descoperi în contextul extins al religiozității romane. Pentru omul modern, fulgerul este un fenomen atmosferic explicabil prin procese electrice. Pentru romani, însă, asemenea altor popoare ale Antichității, el era o manifestare a voinței divine. Dar, așa cm ne informează mai mulți autori antici, influențați de magiștrii lor întru cunoașterea tainelor cerului și a lumii divine, etruscii, și cu spiritul lor cazuistic, aplicat inclusiv universului religios, romanii distingeau două categorii de fulgere (etruscii identificaseră unsprezece!), asociate unor divinități diferite - cel căzut în plină zi (dies), numit fulgur dium, atribuit divinității supreme a panteonului - Iup(p)iter („Cerul luminos tată”, „Tatăl Cer”), și cel care brăzda cerul nopții, pus pe seama lui Summanus, considerat fie un zeu autonom (în inscripții apare și ca Summanus Pater, templul său fiind în apropiere de Circus Maximus), fie o ipostază a lui Iup(p)iter (unele inscripții conțin teonimele Iupiter Summanus, Iupiter Optimus Maximus Summanus, Iupiter Alitus Summanus). Dacă, prin analogie cu expresia atestată literar fulgur dium, ne-am aștepta ca fulgerul nocturn să fie desemnat printr-o formulă de tipul fulgur summanum, lucrurile nu stau tocmai astfel - sursele clasice n-o menționează; ea apare, cm se vede, pe această inscripție sub forma fulgur submanium - o mărturie epigrafică rară și, tocmai de aceea, deosebit de valoroasă pentru înțelegerea terminologiei religioase romane.
Dar pentru romani fulgerul nu era doar un fenomen ceresc căruia i se atribuia o origine divină. În clipa în care atingea pământul, el devenea un semn, o manifestare concretă a intervenției zeilor în lumea oamenilor. Locul lovit de fulger dobândea, prin urmare, un statut aparte - devenea religiosus, fiind astfel separat de sfera profanului și consacrat ca urmare a manifestării voinței divine. Un asemenea semn al prezenței divine impunea, la rândul său, îndeplinirea unor acte rituale corespunzătoare. Pentru a neutraliza consecințele considerate nefaste ale fulgerării, se desfășura un ritual însoțit de formule sacre și sacrificii, prilej cu care urmele materiale ale fulgerului erau adunate și depuse în pământ, într-un fel de puț delimitat și consacrat. Acest act era desemnat prin expresia fulgur conditum - „fulgerul depus”, „îngropat”; o inscripție descoperită la Roma păstrează chiar formula Fulg(ur)/ condit(um)/ Summa/nium (EDR073695). Spațiul astfel consacrat purta numele de bidental, preoții însărcinați cu ritualul consacrării sale fiind numiți, prin urmare, bidentales. Însă originea termenului bidental nu era pe deplin clară nici pentru romani. O tradiție anecdotică, păstrată în sursele antice, lega numele de victima sacrificată cu prilejul constituirii locului sacru: o hostia bidens, adică un animal de jertfă „cu doi dinți”. Unele explicații indicau porcul, altele oaia, dar ele sunt problematice din punct de vedere zoologic. Cercetătorii moderni au propus, în schimb, o altă interpretare, deși nu se sprijină pe niciun suport explicit din sursele antice - forma prin care era reprezentat fulgerul în imaginarul religios, respectiv un obiect asemănător unei săgeți cu două extremități ascuțite; astfel, bidental ar putea trimite nu la animalul sacrificat, ci la forma materială atribuită fulgerului.
Descoperirea de la Villa Adriana, care la prima vedere ar putea părea modestă - o simplă placă de marmură de dimensiuni reduse pe o construcție în ruină într-un spațiu rezidențial imperial și așa „sufocat” de monumente - deschide, așadar, o fereastră către un aspect profund al religiozității romane. Ea ne amintește că, chiar și în cele mai rafinate și cosmopolite medii politice și culturale ale Imperiului, persista convingerea că divinitatea se putea manifesta nemijlocit în lumea oamenilor. Un fulger nu era, pentru roman, doar o lumină bruscă pe cer. Atunci când atingea pământul, el transforma locul, îl scotea din ordinea obișnuită a spațiului și îl făcea obiect al unei atenții religioase speciale. Era, într-un sens foarte concret, un punct de întâlnire între cer și pământ, iar o asemenea întâlnire trebuia recunoscută, interpretată și tratată cu respect și scrupulozitate ritualică.
Bibliografie: EDR; Plinius cel Bătrân, „Naturalis historia”, II, 138; Ovidiu, „Fastele”, VI, 729-732; Augustin, „De civitate Dei”, IV, 23; https://www.arte.it/notizie/roma/a-villa-adriana-riaffiora-la-testimonianza-di-un-antico-rito-che-consacrava-i-luoghi-colpiti-dal-fulmine-22952, de unde provine și imaginea.

07/09/2026

17-19 septembrie 2026: „Simpozionul Național Textus - interpretatio - interpretes. Ediții, traduceri și traducători ai textelor clasice greco-latine în România”. Corpul H, sala H1, Universitatea „Alexandru I. Cuza” din Iași.
În contextul actual, marcat de dezvoltarea accelerată a tehnologiilor digitale și a instrumentelor bazate pe inteligență artificială, traducerea autorilor antici și post-antici greco-latini își păstrează pe deplin relevanța culturală și științifică. Departe de a reprezenta simple exerciții de transpunere lingvistică, traducerile din textele clasice presupun o profundă cunoaștere filologică, istorică, filosofică și culturală, precum și capacitatea de a restitui, într-o limbă contemporană, complexitatea semantică, stilistică și ideatică a originalului. Digitalizarea și utilizarea AI pot constitui auxiliare utile în activitatea traducătorului, facilitând studierea manuscriselor, consultarea unor corpora, identificarea unor corespondențe lexicale sau compararea diferitelor variante de traducere. Ele nu pot, însă, substitui discernământul filologic și interpretarea critică necesare în raportarea la text. Ambiguitățile, particularitățile contextuale, nuanțele stilistice, tradiția textuală și încărcătura istorică și culturală a operelor greco-latine reclamă în continuare intervenția specialistului - filolog clasic, istoric, istoric al literaturii antice și post-antice grecești și latine. De aceea, realizarea unor noi traduceri de nivel academic sau destinate unui public mai larg rămâne nu numai necesară, ci și indispensabilă. Aceasta pentru că fiecare epocă își reinterpretează patrimoniul clasic prin propria limbă și sensibilitate, traducerile trebuind, astfel, permanent revizuite, actualizate și confruntate cu progresul cercetării codicologice, filologice și istorice. În acest sens, traducerea este un autentic act de cercetare, interpretare și mediere culturală, prin care patrimoniul antic continuă să fie transmis și redescoperit de cititorul contemporan.
În numeroase centre academice și universitare preocuparea pentru statutul, metodele și perspectivele editării și traducerii din limbile clasice rămâne constantă, dar lasă să se resimtă și o anumită îngrijorare. Ea confirmă necesitatea unei reflecții permanente asupra raportului dintre fidelitate și creativitate, rigoare filologică și accesibilitate, tradiție și înnoire, precum și asupra locului pe care noile tehnologii îl pot ocupa în activitatea traducătorului și a cercetătorului. În acest context se înscrie și simpozionul organizat de Centrul de Studii Clasice și Creștine al Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Manifestarea, realizată cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Iași, reunește, alături de specialiști ai universității moldave (membri ai Facultăților de Istorie, Litere, Teologie și Filosofie și ai Departamentului de Științe Socio-Umane al Institutului de Cercetări Interdisciplinare), filologi clasici, editori și traducători din București, Timișoara și Sassari interesați de variate genuri literare și istoriografice afirmate din perioada Antichității clasice și până în pragul Evului Mediu. Participanții și-au propus să facă un bilanț al activităților de editare și traducere a autorilor greco-latini în cultura română, să analizeze din punct de vedere al tematicii, complexității și receptării diferitele proiecte editoriale (ediții critice sau de popularizare, antologii, crestomații etc.) realizate sub patronajul unor instituții universitare, academice sau de cultură și să identifice criterii editoriale de relevanță științifică și culturală și modalități de realizare a unor noi ediții, în acord cu provocărilor actuale ale artei traducerii, editării și comentării scrierilor antice și post-antice. Sunt invitați să audieze comunicările menționate în programul atașat colegi din mediul universitar și preuniversitar, studenți și pasionați de cultura clasică.

01/09/2026

1 septembrie: în ziua începutului de an bisericesc, calendarul ortodox inserează și celebrarea lui Dionisie Exiguul (Dionisie cel Mic, Smeritul < lat. exiguus = „mic”, „smerit”) (cca 460/70 - cca 527/45). Sursele antice scriu că era „de neam scit, dar cu totul roman” (natione Scytha, sed moribus omnino Romano). Cei mai mulți exegeți contemporani consimt că locul nașterii a fost provincia Scythia (Scythia Minor) (Dobrogea actuală și o parte din nord-estul Bulgariei). Unii, însă, vorbesc de teritoriul de la nordul Mării Negre, desemnat de anumite scrieri antice „Scythia”, de la numele populației iraniene care a colindat cândva în acest vast spațiu. S-a născut între 460-470, dar despre perioada timpurie a vieţii lui nu s-au păstrat prea multe informaţii. În provincia Scythia, trebuie să se fi iniţiat în viaţa monahală, făcând parte dintre acei vestiți „călugări sciți” care, în prima parte a secolului al VI-lea, au tulburat pacea Bisericii și liniștea domniei împăraților Iustin I și Iustinian cu formula lor cristologică „Unus de trinitate passus est” („Unul din Treime a suferit /cu trupul/”). Tot în Scythia, a beneficiat, cm singur mărturisea mai târziu, de îndrumările episcopului Petru de Tomis (- 496 -). După o călătorie la Constantinopol (poate şi în Syria), a mers în Italia, unde fusese chemat de papa Gelasius (492-496), pentru a traduce în latină scrieri ecleziastice greceşti, întrucât - scrie Cassiodor (cca 485 - cca 580) - „era dăruit cu o atât de mare pricepere a spiritului latinei și a limbii grecești”. Ajuns după decesul pontifului (noiembrie 496), şi-a dus la îndeplinire sarcina sub următorii episcopi romani, timp de peste trei decenii, perioadă în care s-a bucurat de preţuirea unor notabilităţi laice şi ecleziastice, printre care cunoscutul învățat și om politic al Italiei ostrogote Cassiodor. Acesta, care a studiat dialectica împreună cu Dionisie, îl caracteriza în termeni extrem de elogioși: „era în el, alături de o mare înţelepciune, şi nefăţărnicie (cum sapientia magna simplicitas), alături de învăţătură, şi modestie (cum doctrina humilitas), alături de bogăţia vorbirii, şi măsură (cum facundia loquendi parcitas)”. A compus colecţii de canoane conciliare traduse din greacă, a întocmit o culegere de decretale pontificale şi a tălmăcit în latină scrieri din genuri literare diverse (epistole, tratate, biografii etc.) ale lui Cyril de Alexandria, Grigorie de Nyssa, Proclus de Constantinopol ş.a. De asemenea, a stabilit principiile de calcul ale datei Paştelui, fixând anul Întrupării în 754 a.V.c. Au fost și contemporani care l-au acuzat de erezie. Data exactă a morții nu se cunoaște.
Bibliografie: Fontes historiae Daco-romanae Christianitatis, Iași, 2008, p. 514-521, 526-531.
Imagine a lui Dionisie Exiguul (domeniu public) (https://commons.wikimedia.org/wiki/File%3ADionysius_Exiguus.jpg?utm_source=chatgpt.com).

15/08/2026

15 august: Adormirea Maicii Domnului: una dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe, care comemorează trecerea Fecioarei din această lume și, prin voința Fiului Său, mutarea sa la cer. Bazată mai degrabă pe tradiție decât pe date scripturistice, ea s-a dezvoltat mai ales după cel de-al III-lea Conciliu ecumenic desfășurat la Efes în 431, care a proclamat pe Maria Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Și în Biserica Catolică sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului era celebrată de mult timp, însă dogma ridicării cu trupul la cer a Fecioarei Maria (Assumptio Beatae Mariae Virginis in caelum) a fost definită oficial abia în 1950 prin constituția apostolică MUNIFICENTISSIMUS DEUS („Dumnezeul preadarnic/ preabinevoitor”) promulgată de papa Pius XII: „... auctoritate Domini Nostri Iesu Christi, Beatorum Apostolorum Petri et Pauli ac Nostra pronuntiamus, declaramus et definimus divinitus revelatum dogma esse : Immaculatam Deiparam semper Virginem Mariam, expleto terrestris vitae cursu, fuisse corpore et anima ad caelestem gloriam assumptam” („... prin autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a Fericiților Apostoli Petru și Paul și prin propria Noastră autoritate, pronunțăm, declarăm și definim ca fiind dogmă revelată de Dumnezeu: Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioara Maria, după încheierea cursului vieții sale pământești, a fost ridicată cu trupul și cu sufletul la slava cerească”).
În imagine: mozaic din Biserica Mântuitorului de la mânăstirea Chora din Constantinopol (sec. XIV) înfățișând Adormirea Maicii Domnului.

11/08/2026

11 august 117: urcarea pe tron a lui Hadrian

11 august 117: dies imperii a lui Hadrian (Im­pe­ra­tor Caesar Traianus Ha­dri­a­nus Au­gus­tus) - unul dintre cei mai interesanți suverani romani. Posesor al unui simț politic superior predecesorului său (Traian), bun militar, excelent administrator, soț detestabil, cu slăbiciune pentru tineri (a fost mistuit de patima pentru frumosul sclav Antinous), „înzestrat cu o memorie dincolo de credibil” și cu multiple talente artistice, „din cale-afară de subtil”, neobosit călător, de-o curiozitate nestăpânită, extrem de cult și rafinat, împătimit admirator al literelor și spiritualității grecești, fapt care i-a atras porecla dezaprobatoare „Graeculus” („Grecoteiul”), superstițios până la exces, Hadrian a fost, în ultimă instanță, o personalitate contradictorie și, tocmai de aceea, admirabilă: „varius, multiplex, multiformis” („era schimbător, complicat, cu multe fețe”), scria autorul anonim al „Epitomei despre împărați” (începutul secolului al V-lea); „Idem severus laetus, comis gravis, lascivus cunctator, tenax liberalis, simulator, saevus clemens et semper in omnibus varius („Vesel şi sever, amabil şi grav, pătimaş şi stăpânit, zgârcit şi darnic, ascuns şi deschis, sălbatic şi blând, era totdeauna schimbător în toate”), menționa și „Historia Augusta” (ultimul deceniu al secolului al IV-lea). I s-a reproșat și faptul că-l mistuia patima de glorie („ardor gloriae”). Nu e vorba despre gloria militară, pe care, cu răutate, i-au imputat-o admiratorii lui Traian, ci de cea literară; o probă a remarcabilului său talent poetic sunt aceste minunate versuri create chiar în momentul morții: „animula vagula blandula / hospes comesque corporis, / quae nunc abibis in loca / pallidula rigida nudula / nec ut soles dabis iocos!” („suflețel blând și rătăcitor, / oaspe și prieten al corpului, / vei pleca acum în locuri / palide, uscate și pustii / și nu vei mai face glume ca de obicei!”) (traducere David Popescu). A domnit până la 10 iulie 138.
Surse: Sextus Aurelius Victor, Liber de Caesaribus, 14; Scriptores historiae Augustae, De vita Hadriani; Epitome de Caesaribus, XIV.
În imagine: Hadrian (sursă web).

09/08/2026

9 august: f(astus) Sóli Indig(eti) i[n colle Quir(inali) fer(iae)] / quod e(o) v̲[icit C(aius) Caesar Phars(ali)] („Zi fastă. Sărbătoare în cinstea lui Sol Indiges pe Colina Quirinal, deoarece în această zi Gaius Caesar a învins la Pharsalos.”). Acest text apare în calendarul roman (fasti) descoperit la Alife (antica Allifae, astăzi în provincia Caserta, Italia), datat între anii 17 și 40 d.Hr. (cf. EDR114972). Din el, rezultă că 9 august era o sărbătoare instituită după victoria lui Caesar de la Pharsalos (48 î.Hr.), fiind dedicată unei divinități solare numite Sol Indiges. Dar cine era acest Sol Indiges? Istoricii religiei romane au arătat că, înainte de epoca lui Caesar, Roma nu a avut un cult solar propriu-zis. Totuși, Varro, bazându-se pe analele pontifilor, amintește că regele sabin Titus Tatius (750?-740 î.Hr.), co-regentul lui Romulus (753-716 î.Hr.), ar fi ridicat pe colina Quirinal mai multe altare (arae), printre care și unul închinat lui Sol, lângă templul lui Quirinus („De lingua Latina”, V, 74). Titlul indiges (indigetis) apare în unele dintre rugăciunile arhaice romane sub forma de plural Indigetes, desemnând un grup de divinități (Dei/Di/Dii Indigetes), invocat alături de un altul, numit Novensiles sau Novensides. Problema este că autorii antici nu mai știau ce însemna exact termenul indiges, etimologia cuvântului și sensul lui rămânând până astăzi obscure. În egală măsură, scrierile care ni s-au păstrat demonstrează că nu se mai cunoștea nici ce zei făceau parte din categoria Indigetes, foarte probabil pentru că, așa cm menționa anticarul Festus (sec. II d.Hr.), nu era îngăduit ca numele lor să fie făcute publice („quorum nomina vulgari non licet”) și, deci, cu timpul, s-au pierdut. Mulți cercetători contemporani înclină să creadă că erau vechile divinități autohtone, strămoșești, ale romanilor, cm o indică și Vergiliu, care vorbește despre di patrii Indigetes („zeii strămoșești Indigeți”) („Georgice”, I, 498, trad. D. Murărașu). Se sugerează, astfel, opoziția lor față de divinitățile noi, introduse ulterior în religia romană din panteonul sabinilor („Novensides deos... in Sabinis...” - „Zeii Novensides... în țara sabinilor”, scria istoricul Lucius Calpurnius Piso Frugi în secolul al II-lea î.Hr.) (cf. Arnobius, „Adversus nationes”, III, 38) ori al altor neamuri. Sursele pomenesc un Deus Pater Indiges Numicus, a cărui identitate i-a divizat pe învățați. Astfel, unii consideră că ar fi Latinus, rege legendar al latinilor (sec. XII î.Hr.), care și-a căsătorit fiica Lavinia cu troianul Enea, debarcat pe țărmul Latium-ului, divinizat după moarte. Alții (cei mai mulți) îl echivalează cu Enea însuși, care ar fi dispărut misterios, printre fulgere și tunete, lângă râul Numicus, în timpul unei lupte împotriva lui Mezentius, regele etruscilor, mai apoi, fiul său Ascanius deificându-l (în izvoare, apare și ca Aeneas Indiges, Pater Indiges, Deus Pater Indiges). Istoricul epocii augustane Dionisie din Halicarnas scria în „Antichități romane” (I, 64, 4-5) că monumentul său funerar (heroon) purta inscripția πατρὸς θεοῦ χθονίου, ὃς ποταμοῦ Νομικίου ῥεῦμα διέπει (patròs theoû chthoníou /= lat. deo patri indigeti/, hos potamoû Nomikíou rheûma diépei) („Zeului strămoșesc al acestui ținut /Zeului părinte Indiges/, care cârmuiește curgerea râului Numicus”) și se găsea în apropiere de orașul Lavinium, întemeiat de el (astăzi Pratica di Mare, Italia). În sfârșit, unii cred că Deus Indiges este Anchise, vărul regelui Priam al Troiei, tatăl lui Enea, pe care acesta, dând dovadă de aceeași pietate filială cu care l-a purtat în spate în lunga călătorie din cetatea natală distrusă de ahei până în Sicilia, unde a murit, l-ar fi zeificat (deși, în „Eneida”, el figurează printre spectrele Infernului). Indiferent care dintre aceste personaje mitice se ascunde în spatele lui Deus Indiges (Latinus, Enea, Anchise), un fapt rămâne indiscutabil: este vorba despre un muritor, un rege căruia succesorul sau moștenitorul i-a consacrat un cult funerar. Pornind de aici, unii istorici ai religiei romane au formulat o ipoteză convingătoare: Dii Indigetes nu ar fi fost altceva decât regii zeificați ai preistoriei și istoriei arhaice a Romei, venerați ca o „comunitate divină”, nu individual, cu excepția lui Romulus - trecut printre locuitorii cerului tot în urma unei dispariții misterioase (în timpul unei furtuni sau al unei eclipse) sub numele Quirinus. Așa s-ar explica instituirea cultului lui Sol Indiges pe colina Quirinal, lângă templul lui Quirinus, unde s-ar fi aflat și ara Soli a lui Titus Tatius.
Bibliografie: Franz Altheim, „A History of Roman Religion”, London, 1938.
În imagine: Herron-ul lui Enea de la Lavinium (Pratica di Mare, Pomezia, Italia) (cf. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Pratica_di_mare_20140125_n.jpg)