21/04/2026
21 aprilie 753 î.Hr.: conform cronologiei stabilite de învățatul latin Marcus Terentius Varro (sec. I î.Hr.), atunci a avut loc fondarea Romei, la sărbătoarea romană a zeiței Pales (Parilia), divinitatea protectoare a păstorilor și turmelor, și la 22 de ani după ce grecii celebraseră prima olimpiadă - așadar, în ciclul celei de-a VI-a. Pentru multe populații antice, întemeierea unui oraș era în primul rând un rit sacru, apoi construirea de clădiri publice și private, crearea de instituții, realizarea unor elemente de infrastructură, activități economice și comerciale etc. Prin acel act de natură ritualică se urmărea obținerea binecuvântării divinităților, invitându-le, totodată, să se alăture viitorilor locuitori, „rezidând” în arii și edificii citadine declarate în mod solemn ca aparținându-le, unde să li se arate cinstirea cuvenită - vetre, case, sanctuare, temple etc.; astfel, orașul devenea o unitate politică și religioasă în care oamenii și zeii formau o comunitate indisolubilă. La Roma, ritualul sacru al fondării a parcurs mai multe momente. Primul a constat în solicitarea acordului lui Iupiter - „Tatăl Cer”, prin consultarea semnelor trimise de acesta, respectiv prin intermediul zborului păsărilor (auspiciile) (subst. n. sg. auspicium, pl. auspicia < auspex, auspicis < avis, -is = „păsăre” + spex < vb. spicere = „a privi”, „a cerceta”, „a examina”). Conform legendei, cei doi gemeni, Romulus și Remus, privind spre răsărit dintr-un spațiu rectangular delimitat ritualic (templum augurale) cu un obiect augural numit lituus (un baston curbat fără noduri), au avut parte de următoarele auspicii: Romulus, care dorea ca orașul să poarte numele Roma și să fie așezat pe colina Palatin, a observat doisprezece vulturi (vulturul e o pasăre ioviană, celestă, prin excelență), care zburau în stânga sa, dinspre partea nord-nord-estică a cerului, numită de latini pars postica, unde se credea că rezidau marii zei cerești (inclusiv Iupiter); lui Remus, care intenționa să numească orașul Remora și să-l întemeieze pe colina Aventin, i s-au arătat șase vulturi, care veneau din dreapta sa, dinspre sud, regiune celestă numită pars antica, destinată zeităților terestre (Terra, Vulcanus, Silvanus etc.). Deși Remus a fost primul căruia i s-au arătat auspiciile, prioritate a avut Romulus, atât datorită numărului mai mare de păsări, cât și faptului că, așa cm menționa mai târziu Cicero în lucrarea „De divinatione” (II, 74), auspiciul venit dinspre stânga (sinistrum) era considerat cel mai bun (auspicium optumum quod habemus ad omnis res); întemeietorul s-a autoproclamat rex („rege”), fiind, totodată, și augur - preot care interpretează voința lui Iupiter exprimată prin auspicii. A urmat a doua secvență ritualică, de tradiție etruscă, a întemeierii Romei - trasarea incintei. În acest scop, Romulus, purtând togă și având capul acoperit (capite velato), întrucât săvârșea un act solemn, s-a folosit de un plug de lemn (aratru) cu vârf de bronz tras de o vacă albă și un taur mânați în sensul invers al acelor de ceasornic, astfel încât vacă să fie dispusă pe linia interioară - simbol al fertilității și, deci, al creșterii demografice a orașului, iar taurul la exterior - simbol al forței și al apărării. Această arătură, această brazdă reprezintă primul perimetru sacru al orașului - sulcus primigenius. Conform lui Varro, golul rămas în urma scoaterii pământului se numea fossa („șanț”), iar brazdele aruncate spre interior formau murus („zidul”), „ancorat” din loc în loc cu borne (pietre) de hotar numite fines (sg. finis - „limită”, „hotar”). Zona aflată în spatele lui, atât în interior, cât și în exterior, forma pom(o)erium-ul sau postmerium-ul (< post murum/ moerium - „în spatele zidului”, „după zid”) - „frontiera” defensivă, inviolabilă, nedestinată construcțiilor, culturilor agricole și practicilor funerare, ce separa spațiul civil (urbs), destinat păcii, de teritoriul din afară (ager), rezervat conflictului. Fiind considerat sacru, pomerium-ul nu putea fi traversat de cortegii funebre sau cu armele fără a-l profana. Tocmai de aceea, Romulus a ridicat plugul în trei locuri, unde mai apoi s-au realizat porțile, una dintre ele, Mugonia, fiind identificată și arheologic. În interiorul pomerium-ului, la poalele colinei Palatin, se aflau două spații sacre - așa-numita Roma quadrata - templul augural delimitat de Romulus în momentul luării auspiciilor - și mundus („lumea”), care era, deopotrivă, groapa sau depozitul de fundare în care fuseseră aruncate roade, bulgări de pământ, lituus-ul regelui-augur și altarul primului foc sacru al Romei, destinat cinstirii zeilor strămoșești (dii manes - „zeii buni”). Remus a dorit să-și bată joc de un asemenea „zid” și l-a sărit având asupra sa un cuțit cultual, sacrificial, încălcând, astfel, interdicția păstrării inviolabilității pomerium-ului. El a săvârșit un „sacri-legium” (încălcare a sacrului, încălcare a ceea ce a fost stabilit solemn printr-o lege religioasă /lex/) - unul cu adevărat intolerabil (nefas), pentru că a violat un spațiu sacru, proprietatea divinităților; în acest mod, a încetat să mai facă parte din comunitatea oamenilor, devenind el însuși „sacru” (homo sacer) și, deci, destinat lumii zeilor. Dar tocmai pentru că era om, nu putea fi „transferat” acesteia prin sacrificiu sângeros, nu putea fi sacrificat (vb. immolare), oferit ca ofrandă, ca jertfă de ispășire, pentru că s-ar fi comis un homicidium - așadar, un alt sacrilegium; el trebuia ucis conform dreptului (ius) (ius pomerium), ceea ce a și făcut fratele său întemeietor.
Felix dies natalis Vrbis!
În imagini: schema luării auspiciilor de către Romulus și Remus; relief din sec. I d.Hr. înfățișând ritualul sulcus primigenius la întemeierea coloniei Aquileia (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Fregio_architettonico_col_solco_primario_della_colonia_aquileiese,_I_sec._dc.jpg); Roma romuleană (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Roma_Romolo_753aC.png).
