12/10/2026
LUCRAREA SĂPTĂMÂNII
𝐕𝐚𝐬𝐢𝐥𝐞 𝐆𝐨𝐫𝐝𝐮𝐳 - 𝙁𝙚𝙢𝙚𝙞𝙖 𝙡𝙪𝙞 𝙄𝙘𝙖𝙧
bronz patinat
În dinamica artei românești postbelice, figura lui Vasile Gorduz (1931–2008) se detașează prin deosebita densitate spirituală a discursului său plastic și printr-o asceză formală împinsă până la esență. Născut în Basarabia, la Trifești, și format la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București sub îndrumarea maestrului Ion Lucian Murnu, Vasile Gorduz a traversat deceniile artei românești cu o discreție aristocratică, refuzând orice racordare la conjunctural, la retorica festiv-monumentală sau la efectul facil de suprafață. Cofondator al grupului „9+1” alături de nume precum Marin Gherasim, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Florin Ciubotaru, Paul Vasilescu, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig și ulterior profesor la Catedra de Sculptură a Universității Naționale de Arte din București, Gorduz a modelat deopotrivă materia și conștiințele plastice ale epocii sale, lăsând în urmă o moștenire ce reconfigurează raportul dintre sculptură, spațiu, timp și sacru. Operelor sale nu li se potrivește estetica spectacolului; ele cer o contemplare tăcută, o zăbovire aproape liturgică în fața unei materii care pare că nu tinde să ocupe spațiul, ci să îl sfințească sau să îl interiorizeze.
În colecția permanentă a Muzeului de Artă Vizuală Galați, lucrarea în bronz „Femeia lui Icar” reprezintă un reper ilustrativ pentru modul în care Vasile Gorduz înțelegea să chestioneze izvoarele clasicității și ale mitologiei universale. La o primă întâlnire cu titlul acestei sculpturi, privitorul avizat este întâmpinat de o binevenită provocare de interpretare: mitologia elenă nu consemnează nicio prezență feminină asociată amoros sau constitutiv lui Icar. Tânărul fiu al arhitectului Dedal și al sclavei Naucrate rămâne în memoria culturală drept expresia absolută a trufiei și a orgoliului uman, a elanului juvenil de nestăpânit care sfidează limitele condiției umane și gravitația, plătite tragic prin prăbușirea în marea ce îi va purta numele. Pășind dincolo de o eventuală interpretare ca eroare de lectură sau confuzie genealogică, alăturarea conceptuală propusă de Gorduz devine un act de libertate poetică de o profunzime ieșită din comun. Este o licență prin care artistul construiește o expresie nouă, o alteritate complementară fără de care tragedia lui Icar ar rămâne neterminată pe pământ.
”Femeia lui Icar” se înfățișează ca o siluetă antropomorfă zveltă, alungită, fuzionând austeritatea arhaică a idolilor cicladici sau etrusci cu o vibrație sensibilă, intens umană. Gorduz evită deliberat detalierea anatomică naturalistă sau netezimea academică a bronzului. Suprafața lucrării păstrează amprenta vie, frământată și aproape febrilă a modelajului în lut, lăsând materia să respire prin asperități, prin reliefuri discrete și prin cavități ce captează lumina mediului înconjurător într-un joc schimbător de umbre și treceri catifelate. Trupul feminin devine astfel un receptacol al stărilor interioare, dând formă vizibilă unei trăiri profunde și totodată reținute.
Limbajul postural al sculpturii construiește o dinamică spațială extrem de subtilă, fondată pe dialectica dintre ancorarea terestră și aspirația celestă. Picioarele, ferm fixate pe soclu, subliniază legătura indisolubilă a figurinei cu materia terestră, cu lutul originar din care Icar a încercat să se desprindă prin născocirea aripilor de ceară și pene. În schimb, de la talie în sus, întreaga arhitectură a trupului suferă o tensiune ascendentă: torsul este arcuit ușor spre spate, iar gâtul alungit poartă capul într-o înclinare accentuată spre înalt. Această orientare a privirii și a feței - un portret ale cărui trăsături sunt abia schițate, dizolvate într-o expresie de o solemnitate arhaică, direcționează imediat atenția privitorului spre un punct invizibil din spațiu, spre cerul unde s-a consumat aventura și prăbușirea lui Icar.
Un rol esențial în ansamblul expresiv al operei îl joacă gestica mâinilor, articulate într-o stare de suspendare dramatică. Mâinile nu execută o acțiune practică și nici nu se încadrează într-un cod teatral; ele sunt depozitarele unei neliniști metafizice. Unul dintre brațe este ridicat într-un gest ce oscilează între chemare, invocare divină și o încercare de a adăposti sau de a opri o prăbușire iminentă. Celălalt braț schițează o mișcare de ezitare și de reținere, traducând neputința fundamentală a omului rămas la sol în fața destinului tragic. Prin această gestică deschisă, suspendată în timp, Gorduz reușește să încremenească în bronz tocmai clipa dintre zbor și cădere, secunda de suspendare în care martorul de jos realizează ireversibilul.
Din punct de vedere conceptual, „Femeia lui Icar” poate fi înțeleasă ca o personificare a Pământului sau ca o ipostază maternă și tutelară - o reprezentare a Naucratei ori o întruchipare alegorică a Destinului, cea care veghează de jos încercarea de evadare din finit. Ea este cea care rămâne să poarte povara tragediei, cea care atestă că zborul a avut loc cu adevărat, oferind o dimensiune umană și afectivă unui mit altminteri marcat de rigoarea rece a fatalității.
Lucrarea condensează astfel ampla filozofie creativă a lui Vasile Gorduz, un sculptor pentru care forma a rămas mereu subordonată aducerii la suprafață a stărilor profunde ale spiritului. Departe de a fi o adăugare mecanică de volum, sculptura reprezenta pentru el o sondare a tăcerii primordiale a materiei. „Femeia lui Icar” unește valoarea plastică excepțională cu reflexia asupra condiției artistului însuși: un creator legat de materialitatea lutului și a bronzului, dar orientat spiritual spre absolut.
O astfel de lucrare, care refuză lectura grăbită și cere o privire empatică, își dezvăluie întreaga forță doar în prezența directă a privitorului, acolo unde bronzul interacționează cu lumina reală a spațiului expozițional. Vă invităm să descoperiți și să contemplați îndeaproape această lucrare de referință a sculpturii românești contemporane, aflată în expunerea permanentă a Muzeului de Artă Vizuală Galați, și să vă lăsați cuprinși de tăcerea plină de înțelesuri pe care forma lui Vasile Gorduz o dăruiește fiecărui vizitator.
Eduard Costandache, muzeograf
