22/07/2026
"Dacă nu vedeți rama ca pe un element de importanță majoră pentru pictura pe care o încadrează — dacă o considerați doar o alegere personală a proprietarului — dacă o socotiți la fel de ușor de înlocuit precum propriile haine — atunci priviți ce credeau artiștii înșiși.
Toți se așteptau ca ramele lucrărilor lor să fie în pas cu moda vremii (deși, pentru artiștii tineri, ramele vechi reprezentau adesea o soluție ingenioasă de economisire a banilor), iar mulți doreau ca acestea să se armonizeze cu colecția patronului. Totuși, cei mai mulți au colaborat, într-o măsură mai mare sau mai mică, atât cu patronii, cât și cu făuritorii de rame; unii au avut propriile idei inovatoare, iar aproape toți au desenat modele de rame, fie singuri, fie împreună cu meșterii care urmau să le execute.
Cea mai mare parte a acestor desene s-a pierdut: au rămas în atelierele de înrămare, au fost distruse după realizarea ramelor sau, după moartea artiștilor, au fost îndepărtate din moștenirea lor artistică, fiind considerate mai puțin valoroase decât studiile după natură și schițele pentru picturi. Totuși, câteva au supraviețuit. Aici puteți vedea (sus stânga) desenul lui Jacopo Bellini pentru rama unui altar venețian destinat tabloului Plângerea asupra lui Hristos mort, cu două variante de pilaștri, din mijlocul secolului al XV-lea; (sus dreapta) proiectul lui Jean Louis Prieur II pentru o ramă franceză de portret, cu patru variante alternative pentru colțuri, din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea; iar (jos) desenul realizat în 1963 de artistul sovietic rus Alexander Samokhvalov pentru rama picturii sale mai vechi Fată în tricou sport, lucrare care câștigase medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris din 1937.
Fie italieni, francezi sau ruși; fie din secolul al XV-lea, al XVIII-lea sau al XX-lea — toți acești artiști și-au dorit ca picturile lor să fie prezentate în cel mai bun mod posibil pentru epoca lor: poate ușor înaintea gustului vremii sau cu detalii care să le facă lucrările să iasă în evidență. Și cât de atent este realizat fiecare desen! Sunt proiecte clare și detaliate pentru meșterii care urmau să dea viață unor elemente atât de importante ale operei de artă în ansamblul ei.
Ramele contează. Iar cele originale contează cel mai mult." (Textul de mai sus a fost scris de doamna , o autoritate la nivel mondiala in materie de istoria ramelor).
De altfel numerosi artisti internationali cunoscuti voua si-au desenat propriile rame. Dintre ei enumar pe Degas, Prendergast, Whistler si Kulicke. Ultimul nume, Robert (Bob) Kulicke, artist si arhitect american, este inventatorul ramei "float" sau, cm ii spun artistii romani care abuzeaza de ea astazi, "caise Americaine". Este rama in forma de "L" unde lucrarea de arta intra in rama prin fata ei si lasa sa se formeze un spatiu umbrit intre panza intinsa pe sasiu si marginile verticale ale ramei. Pictorii romani actuali aproape ca nu vor sa mai stie de alte rame, atat sunt de subjugati de acest modern design. In 1995 maestul Bob Kulicke era deja un octogenar celebru cand i-au fost aratate niste mostre de reproduceri de rame Canneau proaspat ajunse in America, d**a ce au fost executate de Truly Yours in Romania.
In paranteza fie zis, pe atunci aveam atelierul intr-o ruina din Craiova, pe strada Reforma Agrara (azi Fratii Golesti) la nr. 40 si dintre cei care imi erau in preajma atunci, doar doamna Maria Niculina Baluta mai este si azi langa mine. Am inchis paranteza)
In postarea precedenta prima poza reprezinta chiar doua dintre cele 5-6 colturi examinate atunci de maestrului Kulicke. D**a ce le-a analizat a spus asa "They are the best I've ever seen, but ...they are not my kind of frames !". Ani de zile am fost frustrat din cauza felului in care si-a terminat maestrul spusele. Zeci de ani mai tarziu nici mie nu-mi mai plac ramele stucate de secol XIX, care erau rezultatul revolutiei industriale, obscen de opulente, ele au sters orice urma de manualitate si traire, orice imperfectiune. Atunci au invatat consumatorii si mai abitir sa le placa kitschurile, suprafetele "oglinda", unghiurile perfecte si muchiile in care sa te tai la deget, ornamentele "perfecte", mereu identice. Ramele din secolul XIX, au un aer mecanic, artificial, de farmacie. Adevaratele frumuseti, ramele vibrand de manualitate si insotite la tot pasul de mici dar armonioase imperfectiuni, au devenit atunci istorie si nu mai sunt apreciate decat de adevaratii cunoscatori ai ramelor.
