18/06/2026
Imaginează-ți că te afli în fața bisericii de lemn din Petrindu, într-o dimineață liniștită, pe dealul Parcului Etnografic „Romulus Vuia”. Privirea îți este atrasă imediat de turnul înalt, care se ridică deasupra acoperișului ca o săgeată îndreptată spre cer. Dar, dacă privești cu atenție, observi ceva neobișnuit: la colțurile coifului stau de veghe patru turnulețe mici.
Pentru oamenii satelor transilvănene de acum câteva secole, acestea nu erau simple podoabe. Erau un mesaj. Un semn de putere și de prestigiu al comunității. Se spunea că cele patru turnulețe arătau că satul avea dreptul de a-și judeca singur locuitorii și de a aplica hotărârile luate de autoritățile locale. Cu alte cuvinte, turnulețele vorbeau despre autonomia și importanța așezării.
Dar ele spun și o altă poveste. Meșterii care au ridicat biserica nu s-au mulțumit să construiască doar un lăcaș de cult. Au privit spre bisericile și cetățile de piatră ale vremii și au împrumutat din eleganța și monumentalitatea lor. Astfel, în lemnul stejarului au reușit să redea o arhitectură care pare aproape nobilă. Cele patru turnulețe sunt dovada acestei ambiții: o punte între lumea satului și lumea marilor construcții medievale.
Așa că, atunci când privești biserica din Petrindu, nu vezi doar un turn cu patru turnulețe. Vezi patru mici străjeri care, de peste patru sute de ani, păzesc memoria unei comunități și spun povestea mândriei, libertății și măiestriei meșterilor care au lucrat lemnul ca pe o operă de artă.
