Muzeul Nicolae Minovici

Muzeul Nicolae Minovici Actuala expoziție deschisă în 2017, dorește să restituie vizitatorilor expoziția lui Nicolae Minovici Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Suţu
2. Nottara”
5.

La 1905, a fost ridicată “prima casă în stil popular românesc”, la bariera de nord a oraşului, fiind proiectată de architectul pe Cristofi Cerchez. Clădirea a fost construită pentru a adăposti colecţia deja adunată a doctorului Nicolae Minovici, iar compartimentările clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate.
În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin până

în 1936, aici s-au desfăşurat diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice, diferite consfătuiri profesionale. Se poate vorbi de un muzeu privat.
În acest sens a funcţionat începând cu 1906, fiind prima colecţie de artă populară care reprezintă toate regiunile ţării, prezentată uniform şi armonios într-un spaţiu special de expunere. Acest fapt face din muzeul doctorului Minovici primul muzeu bucureştean de artă populară.
În 1937, doctorul Nicolae Minovici a donat vila cu proprietatea aferentă comunei Bucureştilor, în suprafaţă totală de 13.878 m.p. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie “pentru totdeauna un muzeu de artă naţională cu denumirea “Muzeul de Artă Naţională Prof.Dr. Nicolae Minovici”
Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care a contribuit şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker. Doctorul Nicolae Minovici a murit în anul 1941 iar nepotul său de soră, inginerul Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său, conducerea muzeului (1941-1983). Colecţia a fost realizată treptat, prin achiziţii successive între 1900-1941. Cele mai numeroase obiecte sunt costumele de port din regiunile Suceava, Ilfov-Vlaşca, Argeş, la care se adaugă ţesături din Oltenia, ceramică şi icoane pe sticlă din Ardeal. Textilele mai sunt reprezentate şi de alte obiecte şi accesorii precum peştemanuri, catrinţe, cămăşi şi ştergare de cap, poturi-nădragi, ilice, cămăşi cu mâneci de borangic înfrumuseţate cu dantelă, brâie, scoarţe, cergi, fote, etc. Muzeul deţine şi o capelă construită în bolţi cu chenare, aşa cm se întâlneau şi în vechile aşezări feudale. Colecţia de icoane este deosebit de interesantă deoarece arată începuturile picturii nostre: meşterii care le-au pictat sunt români şi premegători ai picturii laice. Parte din aceste icoane sunt executate printr-o tehnică cunoscută sub numele de tempora, parte sunt pictate direct pe sticlă. Multe din acestea poartă semnătura meşterului, de exemplu Ion ot Ocna, precum şi data când au fost lucrate: secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Uşile încăperii, sculptate din lemn, cu vrejuri şi corzi de viţă, în parte aurite şi pictate, sunt din secolul al XVIII-lea şi au aparţinut unei biserici din Banat, din preajma Orşovei. Cele peste 200 de ouă încondeiate, adunate din întreaga ţară, poartă specificul regiunii de origine, atât în privinţa culorilor, cât şi a simbolurilor precum: talpa gâştii, cuişoare, traista ciobanului, crenguţe de brad, steluţa etc. Colecția de artă populară a muzeului dr. Nicolae Minovici este deschisă publicului începând cu 18 octombrie 2017. Timp de un an de zile, o bună parte dintre obiectele colecțiilor au fost restaurate pentru a fi expuse publicului larg în același proiect expozițional gândit de donatorul lor în urmă cu mai bine de o sută de ani. Detalii despre proiectul expozițional:
http://muzeulbucurestiului.ro/muzeul-nicolae-minovici-restitutio.html

Expoziții temporare sunt găzduite în Sala de conferințe a Muzeului Nicolae Minovici. Program vizitare: - Miercuri – Duminică, 10:00-18:00
Grădina muzeului este deschisă de Luni până Duminică, între orele 10:00 – 18:00. Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici” este parte componentă a Muzeului Municipiului Bucureşti, care mai deţine următoarele muzee şi case memoriale:

1. Palatul Voievodal Curtea Veche
3. Muzeul „Theodor Aman”
4. Colecția „C.I. și C.C. Muzeul de artă „Frederic Storck și Cecilia-Cutescu Storck”
6. Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”
7. Colecția de artă „Ligia și Pompiliu Macovei”
8. Muzeul „Dr. George Severeanu”
9. Muzeul Memorial „Gheorghe Tattarescu”
10. Muzeul „Prof. Dr.Victor Babeș”
11. Casa Filipescu-Cesianu - expoziția "Muzeul vârstelor"

Majolica din fostul Muzeul Anastase Simu în patrimoniul Muzeului Minovici Continuăm astăzi prezentarea lucrărilor proven...
16/03/2026

Majolica din fostul Muzeul Anastase Simu în patrimoniul Muzeului Minovici

Continuăm astăzi prezentarea lucrărilor provenite de la Muzeul Anastase Simu, transferate în anul 1963 către Muzeul Dr. Nicolae Minovici, ca urmare a disoluției primei instituții.

Cea dintâi, „Cap de femeie”, este un portret de format tondo (rotund), în altorelief, înfățișând o tânără nobilă florentină cu trăsături delicate, purtând bijuterii în păr și la gât. În timp ce pielea și părul aranjat în două cozi sunt glazurate cu alb, doar sprâncenele arcuite, subțiri și pupilele sunt colorate în maroniu. Vestimentația are tonuri deschise de verde și bleu, fundalul fiind albastru.

Bunul are diametrul de 38,5 cm și este o reproducere a unei lucrări atribuite astăzi artistului renascentist Luca della Robbia (n. 1399/1400 - d. 1482, Florența). În cataloagele Muzeului Simu, aceasta figura sub paternitatea lui Giovanni della Robbia (n. 1469-1529, Florența). Originalul, realizat din faianță smălțuită și colorată, având diametrul de 54 cm, se păstrează la Muzeul Național din Bargello, Florența.

Piesa păstrată în colecțiile Muzeului Minovici prezintă pe verso o inscripție scrisă de mână, cu albastru, plasată stânga lateral: „Cantagalli/ Florenza”, iar la dreapta sus, cu negru, este desenat un cocoș stilizat, marcă a manufacturii Cantagalli.
În articolul Sheilei Forbes, „Cantagalli, the Scottish dimension”, bazat pe lucrarea autorilor Giovanni Conti și Gilda Cefariello Grosso, La maiolica Cantagalli e le manifatture ceramiche fiorentine (1990), aflăm detalii prețioase legate de istoria fabricii.

Cantagallii erau o veche familie de olari din aproprierea Florenței, al căror atelier ceramic funcționa dinaintea secolului al XVIII-lea. Manufactura a devenit celebră prin eforturile lui Ulysse, născut la 18 iunie 1839, și ale frateleui său Romeo, care au refondat afacerea falimentată a familiei, în 1878.

„Figli di Giuseppe Cantagalli” au început astfel să reproducă în tehnica majolica lucrări ale unor artiști renascentiști, printre care se numărau în special lucrările florentinului Luca della Robbia. astfel, fabrica a realizat faimoasele tondi în stil robbiesc, atrăgând o clientelă internațională.

Marca Cantagalli, cocoșul cântând, este reprezentarea vizuală a numelui de familie. În general, pasărea este înfățișată cu ciocul deschis, gâtul extins și o gheară în aer.
Lucrarea „Cântăreții” este un basorelief în tehnica majolica, de formă dreptunghiulară, care înfățișează șapte tineri cântând Psalmii lui David. Glazurată în întregime cu alb, iar fundalul în albastru, aceasta este o reproducere redusă după unul din panourile „Cantoriei” realizate de Luca della Robbia. Pe verso, bunul cultural prezintă la rândul său desenat un cocoș, precum și semnătura „A. Simu”. Panoul original, „Cantori”, este sculptat în marmură, a fost creat pentru Catedrala Santa Maria del Fiore din Florența și se păstrează azi Museo dell'Opera del Duomo.

Cele două lucrări erau expuse în prima sală a Muzeului Anastase Simu, denumită și Romană, unde figurau opere de artă și reproduceri din epocile Antichității și Renașterii. Conform lui Theodor Cornel, realizatorul primului catalog al instituției muzeale, denumirea sălii era legată de arhitectura și decorația sa. Aceasta avea forma unei duble bazilici, cu câte un hemiciclu la extremități, motivele ornamentale fiind preluate de la Palatul lui Dicolețian (Dalmația) și Palazzo Colonna (Roma). Pilaștrii ușilor și fruntarul erau replicile celor din Villa Medicis (Roma), decorația ușilor fiind realizată tot în stil roman, pe când mozaicul era o reproducere de a unora din cele descoperite la Pompei.

Text: Mădălina Manolache

Imagini:
În imagini: 1. Anastase Simu în prima sală a muzeului; în colțul din dreapta sus se poate observa lucrarea „Cap de femeie” Sursa: „Restituiri Muzeul Anastase Simu – Nimic pentru noi, totul pentru țară” https://muzeulbucurestiului.ro/en/restituiri-muzeul-anastase-simu/; 2. „Cap de femeie”; 3. Marca manufacturii florentine Cantagalli, cocoșul cântând; 4. „Cântăreții”

Surse:
Sheila Forbes, „Cantagalli, the Scottish dimension”, That`s Arte, 27.02.2010, https://www.thatsarte.com/blog/highlights/cantagalli-the-scottish-dimension/
Theodor Cornel, Muzeul A. Simu, Tipografia Cooperativă „Poporul”, București, 1910
Marius Bunescu, Muzeul A. Simu și Casa Simu Muzeu, Fondul Anastase Simu, București, 1937

Madonna cu Pruncul în majolică de Deruta – o tradiție renascentistă în secolul XXPiesa pe care o prezentăm astăzi reprez...
10/03/2026

Madonna cu Pruncul în majolică de Deruta – o tradiție renascentistă în secolul XX

Piesa pe care o prezentăm astăzi reprezintă o placa decorativă din majolică, realizată de manufactura Grazia Maioliche Deruta din Deruta, regiunea Umbria, Italia. Aceasta reprezintă o expresie elocventă a continuității limbajului iconografic renascentist în producția ceramică italiană modernă. Datată, probabil, în a doua jumătate a secolului al XX-lea (1960), piesa reinterpretează tipologia „Madonna col Bambino” prin mijloacele tradiționale ale majolicii stannifere.

Manufactura Grazia Maioliche Deruta reprezintă una dintre cele mai vechi și mai prestigioase manufacturi familiale din centrul ceramic italian Deruta, regiunea Umbria. Originile atelierului sunt plasate în jurul anului 1500, în perioada de maximă afirmare a majolicii, când Deruta devenise un centru major de producție a ceramicii smălțuite stannifere.

În secolele XV–XVI, Deruta era recunoscută pentru decorurile sale lustruite metalic (riflessi) și pentru repertoriul iconografic inspirat din cultura umanistă și din pictura Renașterii italiene. În acest context artistic, familia Grazia s-a format și s-a dezvoltat ca atelier specializat în ceramică pictată manual, integrând tehnici de modelare, glazurare opacă pe bază de oxid de staniu și decor sub smalț.

De-a lungul epocii moderne și contemporane, manufactura a traversat transformări economice și estetice adaptând producția la cerințele pieței internaționale fără a abandona metodele tradiționale. În secolul XX, Grazia a devenit un reper al așa-numitului „revival renascentist”, reinterpretând modele istorice – grotescuri, arabescuri, teme mitologice și religioase – într-o manieră fidelă surselor iconografice.

Compoziția, încadrată într-o ramă bogat decorată cu motive vegetale stilizate pe fond albastru cobalt, prezintă Fecioara și Pruncul într-o scenă afectivă, accentuată prin gestica delicată a mâinilor și prin înclinarea capului Mariei. Aureolele punctate, faldurile ample ale veșmintelor și cromatica saturată (albastru, galben aurit, verde) trimit direct la repertoriul formal al Renașterii, cu ecouri evidente din tradiția picturală asociată lui Raffaello Sanzio și școlii sale.

Din punct de vedere tehnic, placa este modelată în relief redus, apoi acoperită cu smalț opac pe bază de staniu și pictată manual înaintea arderii finale. Versoul este compartimentat, aceasta tehnică indică o soluție constructivă menită să reducă tensiunile din timpul arderii și să stabilizeze suprafața unei piese de dimensiuni considerabile. Tot pe verso există marcajul „Grazia – Deruta – Italy” ceea ce confirmă proveniența din cadrul unei manufacturi istorice active încă din jurul anului 1500, recunoscută pentru perpetuarea tehnicilor tradiționale într-un context de producție adaptat pieței internaționale.

Prin calitatea execuției, coerența cromatică și fidelitatea față de tiparele iconografice consacrate, această placă decorativă ilustrează vitalitatea tradiției majolicii din Deruta și capacitatea acesteia de a integra trecutul artistic într-o estetică accesibilă modernității.

Astăzi, Grazia Maioliche Deruta este recunoscută ca un exemplu de continuitate meșteșugărească pe termen lung, unde tradiția tehnică și identitatea stilistică locală sunt conservate prin producție manuală. Manufactura ocupă astfel un loc important în istoria ceramicii italiene, ca punte între patrimoniul renascentist și practicile decorative moderne.

Text: Ionuț Banu

Surse:
Elizabeth Helman Minchelli, Deruta: A Tradition of Italian Ceramics, Ed. Chronicle Books, 1998.
Enciclopedia Britanica, Deruta Ware, 2018.
Sursă foto: www. ubaldograzia.com

Portretul țăranului-erou „Lazăr Cernescu” realizat de sculptorița Eugenia BiciollaÎn patrimoniul Muzeului Dr. Nicolae Mi...
02/03/2026

Portretul țăranului-erou „Lazăr Cernescu” realizat de sculptorița Eugenia Biciolla

În patrimoniul Muzeului Dr. Nicolae Minovici se păstrează un grup statuar din gips, format din două personaje redate în întregime și îmbrăcate în port țărănesc. Lucrarea este tributară stilului realist socialist, model impus forțat în țara noastră începând cu 1948.

Înalt și corpolent, tânărul bărbat pășește cu stângul în față, privind cu încredere în depărtare. În brațul stâng flexat spre piept, ține o carte, iar cu mâna dreaptă își sprijină lăuta purtată pe spate. Femeia care pășește alături de el își privește admirativ însoțitorul.

Lucrarea este semnată pe partea din spate a postamentului: „BICIOLLA”. Este vorba de sculptorița Eugenia Biciolla, care a activat în a doua jumătate a secolului XX, al cărui nume îl regăsim în literatura consultată și sub forma „Biciola”.
La această dată, se cunosc mai puține informații despre activitatea artistei. Conform istoricului de artă Ioana Vlasiu, Eugenia Biciolla s-a născut la 27 noiembrie 1901 în București. A studiat la Madrid, cu Angel Florez între anii 1939 și 1941, respectiv la București, sub îndrumarea sculptorului Mihai Onofrei (1947–1949). Artista a debutat în anul 1948 la Expoziția anuală de stat.

Sculptura este o adiție la nucleul muzeului doctorului Nicolae Minovici din anul 1963, venită alături de un lot de alte bunuri culturale (reproduceri după Panateneele, Apollo Belvedere, lucrări în tehnica majolica etc.) transferate prin Decizia Sfatului Popular al Capitalei nr. 966. Acestea proveneau de la fostul Muzeu Anastase Simu, demolat anul următor.

În registrul inventar, statuia de dimensiuni medii poartă denumirea „Lazăr Cernescu”, un personaj real care dă tema lucrării. Acesta a fost un țăran din satul Rusca, Banat, membru al Partidului Muncitoresc Român, responsabil cu propaganda locală. Din pricina demersurilor sale, Cernescu a fost răpit, torturat și ucis în iarna anului 1948 de un grup de partizani anticomuniști (gruparea Spiru Blănaru – Petre Domoșneanu). Trupul său a fost descoperit de abia în primăvara anului următor, sfârșitul tragic transformându-l într-un erou simbolic al luptei de clasă.

Un portret instrumental al victimei devenite erou îl ilustrează Petru Dumitriu în articolul „Lazăr Cernescu – țăran sărac” publicat în ziarul Scânteia. Ne interesează cu precădere fragmentele care ajută la decodificarea iconografiei lucrării. Aflăm, de pildă, că „... Lazăr știa să le cânte frumos din «lăută», un fel de vioară mare cât un violoncel. Avea încă patru prieteni, care fiecare cânta la câte un instrument, și întocmiseră un fel de taraf. I-au chemat întâi prietenii și rudele, pe la nunți, pe la botezuri”.

Cartea pe care o ține la piept este un atribut și mai important pentru construirea identității personajului: „Lazăr citea mult. Cum avea un ceas de odihnă, lua o carte pe care o cumpărase, el cel dintâi în comună: Istoria Partidului Comunist (bolșevic) al U.R.S.S. Scrisese pe ea cu litere silitoare, cu cerneală violetă: Proprietatea tov. Cernescu Lazăr, Rusca 1948. Păstra cartea cu grijă, dar o răsfoia mereu”.
Lăuta și cartea sunt, de altfel, elementele care figurează în momentul capturării sale de către luptătorii antisovietici, eveniment la care mama a fost prezentă (acest detaliu poate explica parțial identitatea însoțitoarei din grupul statuar). Același volum era mângâiat de soție în timpul sălii de judecată pentru condamnarea ucigașilor.

Lucrarea a figurat în cadrul Expoziției anuale a R.P.R. din anul 1950 – eveniment cu participare obligatorie pentru supraviețuirea în viața culturală – criticul de artă Eugen Schileru consemnând cu acea ocazie: „Eugenia Biciola a modelat în gips pe Lazăr Cernescu de la Rusca, asasinat mișelește de către chiaburi. Statuia Eugeniei Biciola e o chemare puternică la lupta împotriva dușmanului de clasă”.
Pentru completarea fugară a biografiei artistice a Eugeniei Biciolla, mai amintim și notațiile sculptorului Ion Vlasiu (1957) pe marginea unei alte lucrări: „șăgălnicia cu iz coșbucian a «Fetei cu grebla» de Biciola Eugenia” ... oferă „imaginea largă a celei mai populare viziuni sculpturale a ceasului de față și poate aceea care continuă în linie ascendentă un romantism (mai mult al formelor decât al ideilor) caracteristic pentru întreaga perioadă modernă a artei românești”.

În 1958, Biciolla a organizat o expoziție personală în București. În cadrul Expoziției de Stat a Artelor Plastice din 1959, aceasta expunea „Colectivistă cu floarea soarelui”; la Expoziția omagială de artă plastică, 1969, bustul scriitorului „N. D. Cocea”; Salonul Artelor Frumoase, 1971, sculptura „Țărănci“. Artista a mai realizat sculptură decorativă pentru Opera Română, Teatrul Național, fostul Palat al Pionierilor, Cotroceni.

Lucrările sale se păstrează la Muzeul Național de Artă Contemporană (portretul lui „N. D. Cocea”, 1962, gips – lucrarea a figurat la Expoziția omagială de artă plastică, 1969) sau Muzeul Dunării de Jos („Portret”, gips patinat).
Artista s-a stins la 20 ianuarie 1998. Lucrarea sa, tributară doctrinei realismului socialist, este un răspuns imediat la evenimentele care au cutremurat societatea românească dincolo de luptele politice, fiind expusă la un an după identificarea trupului lui Lazăr Cernescu. În același timp, perioada anilor 1950 rămâne aceea a temelor impuse de partid, artiștii având de acum datoria de a ilustra nevoile realității comuniste și a modela conștiința cetățenilor printr-un limbaj artistic democratizat, accesibil.

Sculptura care îl înfățișează pe Lazăr Cernescu este un exemplu al portretului grandilocvent de erou al revoluției socialiste, gen și tematică care au câștigat o mare popularitate, având rolul propagandist de a mobiliza și agita vizual, eșuând însă într-o formulă de un optimism forțat lipsit, de reală valoare estetică.

Imagine: Eugenia Biciolla, „Lazăr Cernescu” [1950], gips

Text: Mădălina Manolache

Surse:
***, „Calendar”, Revista Arta Plastică, nr. 11, 1985, p. 39
Eugen Schileru, „Expoziția anuală a Republicii Populare Române”, Viața Capitalei, 1950
Ioana Vlasiu (coord.), Dicționarul Sculptorilor Din România Secolele XIX–XX, Vol. I Lit. A – G, Editura Academiei Române, București, 2011, pp. 65-66
Ion Cristoiu „«Lazăr de la Rusca» de Dan Deşliu sau CÂNTAREA PEDEPSEI CAPITALE”, Historia, https://historia.ro/sectiune/general/lazar-de-la-rusca-de-dan-desliu-sau-cantarea-572145.html
Ion Vlasiu, „Probleme ale sculpturii”, Revista Arta Plastică, 1957, pp. 45-48
Muzeul Dunării de Jos, Catalogul colecțiilor de artă, Ed. Daim, București, 2016
Petru Dumitriu, „Lazăr Cernescu – țăran sărac“, Scânteia, 25 iunie 1949, p. 3
Magda Cârneci, Artele plastice în România: 1945‐1989. Cu o addenda 1990‐2010, Ed. Polirom, Iași, 2013

Șezătoarea de altădată: povești, prietenii și tradițiiÎn satul românesc tradițional, șezătoarea ocupa un loc aparte, fii...
24/02/2026

Șezătoarea de altădată: povești, prietenii și tradiții

În satul românesc tradițional, șezătoarea ocupa un loc aparte, fiind mai mult decât o simplă întâlnire. Era un spațiu al comunității, al muncii în comun, al cântecului și al poveștilor care erau istorisite prin viu grai. O șezătoare nu era doar un obicei, ci un mod de a trăi, un ritual prin care oamenii își păstrau legătura cu tradiția și își întăreau relațiile sociale.

Șezătorile se organizau, în mod obișnuit, în lunile de iarnă, când munca ogorului se oprea, iar serile lungi și friguroase îi adunau pe săteni în casele încălzite. Fetele și femeile veneau cu furca și fusul, cu lâna de tors, cu pânze de cusut sau de țesut. Era perioada în care se pregătea zestrea fetelor, podoabele casei și hainele groase pentru iarnă.

Atmosfera era caldă, chiar dacă lumina era slabă. În mijlocul camerei ardea o lampă cu petrol sau un opaiț sau casele mai înstărite aveau un sfeșnic de șezătoate cu loc pentru lumânări, iar flacăra tremurată lumina chipurile celor adunați. În unele case, ușa sobei era lăsată ușor întredeschisă, lăsând să se strecoare o lumină roșiatică, care făcea umbrele să danseze pe pereți.

Pe lângă acest lucru, șezătoarea era locul poveștilor. Bătrânele satului depănau legende, amintiri și întâmplări vechi, în timp ce fetele ascultau cu ochii mari, ținând ritmul fusului în palme. Se spuneau basme, ghicitori, snoave și întâmplări din viața satului. Glumele și strigăturile nu lipseau, iar râsul izbucnea adesea din colțurile încăperii.
După ce treaba avansa, apăreau și flăcăii. Cu pasul lor voios, cu vorba isteață și uneori timidă, transformau șezătoarea într-un mic prilej de întâlnire și apropiere. Era locul unde se înfiripau primele priviri, primele emoții, uneori chiar și povești de dragoste ce aveau să ducă la noi familii.

Deși părea o simplă reuniune, șezătoarea avea un rol social profund. Era un mecanism prin care comunitatea se menținea unită. Fetele învățau meșteșugurile de la femeile mai în vârstă, iar noutățile din sat circulau firesc, odată cu firul tors. În același timp, era un mediu sigur, supravegheat, în care tinerii aveau ocazia să se cunoască.

Șezătoarea era, în felul ei, un fenomen cultural: transmitea tradiții, modele de comportament, cântece, superstiții și povești, toate păstrate viu prin repetiție, iarnă de iarnă.

Astăzi, șezătorile de altădată aproape au dispărut, înlocuite de mediul digital și de ritmul alert al vieții moderne. Cu toate acestea, în unele sate, obiceiul renaște sub forma atelierelor culturale sau a întâlnirilor tematice. Interesul tot mai mare pentru tradiții arată că oamenii simt nevoia de conexiune, de comunitate, dar și de redescoperirea rădăcinilor.
Șezătoarea nu era doar un spațiu al lucrului manual; era o școală a vieții. O lume în care oamenii învățau unii de la alții, se respectau, se ajutau și își împărtășeau poveștile la lumina caldă a unei lămpi. În tăcuta liniște a satului de altădată, șezătoarea rămâne simbolul simplității și al comuniunii umane.

În fotografie reprezentat un sfeșnic de șezătoare din colecția muzeului, realizat din lemn, pirogravat cu suport pentru lumânare.

Text: Ionuț Banu

Surse:
Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundația Culturală Română, 1997.
Tudor Pamfile- Industria casnică la români, trecutul şi starea ei de astăzi. Contribuţiuni de artă şi tehnică populară, Ed. Libraria Socec & Comp, 1910.
Fotografie din Albumul Muzeului de Artă Națională Prof. Dr. Nicolae Minovici, 1935.

Sub albul liniștit al iernii, parcul nostru devine un spațiu al tihnei și al reflecției. Vă așteptăm să descoperiți frum...
18/02/2026

Sub albul liniștit al iernii, parcul nostru devine un spațiu al tihnei și al reflecției.

Vă așteptăm să descoperiți frumusețea iernii într-un loc de poveste!

✨Detalii vizitare:
📍 Strada Dr. Nicolae Minovici, nr. 1, București
📆 Miercuri – Duminică | 10:00 – 18:00 (ultima intrare 17:30)
🎟️ 20 lei - bilet întreg | 10 lei - bilet redus

Camil Ressu și artele decorativeFigura țăranului român, atitudinile, gesturile și ocupațiile sale au ocupat o bogată par...
16/02/2026

Camil Ressu și artele decorative

Figura țăranului român, atitudinile, gesturile și ocupațiile sale au ocupat o bogată parte în activitatea artistică a pictorului și graficianului Camil Ressu. Încă de la începutul carierei, atenția sa a fost îndreptată înspre studiul atent al vieții omului de la sat, în vederea reprezentării unei imagini cât mai veridice a traiului său modest și plin de încercări.

În același timp, Ressu a apreciat cu sinceritate obiectele ieșite din mâna meșteșugarului de la sat, menite nu doar să aibă un rol funcțional, ci și să îi înfrumusețeze viața de zi cu zi. Această atitudine caracteriza, de fapt, poziția multor personalități ale vieții culturale de la începutul secolului trecut, care au văzut în arta populară o cheie pentru punerea bazelor artei moderne românești și menținerea unei legături solide cu tradiția și spiritul local.

Un aspect poate mai puțin cunoscut publicului larg îl constituie aventurarea lui Camil Ressu în lumea artelor decorative, eveniment strâns legat de atmosfera culturală a perioadei amintite, cât și de concepția sa asupra rolului artei și artistului.
Curând după Marele Război – în timpul căruia a fost mobilizat ca pictor de front de Marele Cartier General – îl regăsim pe artist la București. Aici, el a început să colaboreze cu atelierul de „olărie de artă românească Troița”. Programul estetic al micului stabiliment urmărea realizarea unor piese de artă cultă, în serii limitate, al căror design era creat de artiști plastici și decoratori inspirați de arta populară. Nu era vizată o copiere mimetică a olăriei tradiționale, artiștii încercând să identifice și dubleze mecanismul de creație al meșteșugarului. Noile obiecte de artă trebuiau să fie destinate totodată cerințelor și esteticii vieții moderne.

Astfel, între anii 1920 și 1922, Ressu a realizat farfurii, boluri, vaze și alte obiecte de ceramică strâns legate de formele artei populare, preferând îndeosebi volumele robuste și simple, decorate cu motive stilizate, schematice (flori, păsări, motive geometrice), într-o gamă restrânsă de culori. Contribuția în domeniul artelor decorative pare să fie în legătură organică cu concepția sa plastică, în care exegeții operei au remarcat forme monumentale, grave și un colorit modest, drept caracteristice ale expresiei artistice.

Farfuria din imagine, decorată central cu o cloșcă cu pui – un simpatic element, specific oricărei gospodării rurale–, provine din colecția Dr. Nicolae Minovici. Tratate decorativ, motivele sunt redate simplificat, păstrând esențialul formei și culorilor, fără sugestii de volum. Piesa este semnată dreapta jos cu maro, în monograma „CR”.

Momentul „Troița” nu a marcat însă unicul proiect al artistului în domeniul artelor decorative. În aceeași perioadă, Ressu a primit comanda realizării unei cortine pentru Teatrul Național din București. Inspirându-se din basmul românesc, el a realizat o compoziție largă bogată în personaje plasate într-un vast peisaj, cu tema nunții lui Făt Frumos.

Întâmpinat cu numeroase critici dar și aprecieri, proiectul a fost unul controversat. Caracterul decorativ al lucrării a fost neînțeles de unii contemporani, critica cea mai mare constând în dezacordul privind stilul cortinei și cel al sălii de spectacol. Îndepărtată de două ori de către directorul teatrului Victor Eftimiu, în urma reacțiilor survenite în viața publică, lucrarea a fost distrusă în timpul bombardamentelor din 1944. Rămân în urmă doar reproduceri și schițe pentru proiect.

Ocupând un loc restrâns în portofoliul artiștilor de secol XX, artele decorative au reprezentat o realitate în epocă, suscitând interesul oamenilor de cultură, atât la nivel teoretic, cât și practic. Păstrate în patrimoniul muzeal sau prezente în catalogul caselor de licitații, acestea beneficiază astăzi de un viu interes din partea colecționarilor și amatorilor, însă istoria lor rămâne încă insuficient cunoscută.

Text: Mădălina Manolache

Imagini:
1. Farfurie realizată de Camil Ressu pentru atelierul Troița. Lucrarea poate fi văzută în cadrul expoziției „Ceramica românească modernă din colecția Muzeului Dr. Nicolae Minovici” găzduită de Palatul Suțu între 23 ianuarie și 7 iunie.
2. Cortina de la Teatrul Național, astăzi pierdută în bombardamentele din 1944; sursa: T. Enescu, C. Ressu, 1958.

Surse:
Mircea Deac, Camil Ressu, E.S.P.L.A., București, 1956
Teodor Enescu, Camil Ressu, Editura Academiei Republicii Române, București, 1958

Nicolae Minovici - primar și vizionar socialAnul 2026 este un an comemorativ, se împlinesc 85 de ani de la trecerea în e...
10/02/2026

Nicolae Minovici - primar și vizionar social

Anul 2026 este un an comemorativ, se împlinesc 85 de ani de la trecerea în eternitate a renumitului savant. Din acest motiv, ne-am propus ca anul acesta să scoatem în evidență personalitatea și activitatea savantului reflectate în texte și articole de promovare.

Cu o fire complexă situată la intersecția dintre știință, administrație publică și filantropie, moștenirea sa constă nu doar în contribuțiile aduse pe tărâm medical, ci și în instituțiile durabile pe care le-a creat și în modelul de angajament civic, astfel a integrat competența profesională cu responsabilitatea socială.

În anul 1927, dr. Nicolae Minovici era ales Primar al Sectorului III Albastru. De acum, avea în fruntea lui o personalitate foarte cunoscută și consacrată pentru spiritul organizatoric și pentru realizările practice.

La preluarea mandatului, în cadrul conferinței de presă, sublinia: „Mi-am propus să nu părăsesc nici o clipă domeniul practic. De aceea nu voi înfățișa programe a căror realizare să fie problematică. Ar avea poate caracter de farsă formularea unui program definitiv de înfăptuiri, înainte de a-mi asigura posibilitățile de transformare în fapt a planurilor mele.”

Întrebat de posibilitățile avute, amintea: „Mai întâi bugetul! Acum, n-am bani. Așa că fatal începerea punerei în aplicare a programului meu și însăși definitiva întocmire a acestuia, nu vor putea fi cu putință decât odată cu stabilirea viitorului buget, adică la primăvară. Voi avea grijă, ca pentru lucrările statornicite, care vor fi de făcut, să asigur depline posibilități bugetare. Mai am nevoie de răstimpul până la primăvară și pentru că e indispensabil să-mi cunosc la perfecție culoarea și populația ei, cu toate nevoile. Pentru aceasta vă anunț chiar de acum că primarul culorii de albastru nu-și va avea biroul la sediul primăriei, ci în mahala. Mi-am cumpărat bluză și șapcă de lucrător și voi fi de neîncetat în mijlocul măturătorilor, al pavatorilor, al bunoierilor, urmărind direct execuția lucrărilor și mai ales, fiind neîncetat în mijlocul populației, care trebuie să mă cunoască și pe care trebuie s-o cunosc, ca să lucrăm împreună”.

Din punct de vedere administrativ, Sectorul III Albastru dispunea de 23 de biserici, 24 de şcoli, 417 cârciumi, 68 de restaurante și 40 de brutării. În ce priveşte salubritatea sectorului, acesta dispunea de 2 perii de măturat şi acestea cu tracţiune animală, patru sacale automobile pentru stropit şi 26 cotigi pentru gunoi.

Cu o astfel de moștenire, savantul menționa „nu sunt omul să mă sperii de greutăţi şi viitorul buget va avea grijă de toate. Bunăoară, nu vor mai fi măturători zdrenţuroşi şi răpănoşi, ci oameni voinici, îmbrăcaţi curat, plătiţi bine şi nu angajaţi cu ziua. În această privinţă aş aminti exemplul SUA, unde măturătorii sunt îmbrăcaţi de la cap la picioare în alb, — un capriciu americănesc de a dovedi că şi omul care umblă cu cele mai mari murdării poate păstra neatinsă curăţenia hainei albe”.

„Sa vă spun ceea ce am realizat numai în 24 ore de când am început să mă mişc. Mai întâi, îmi sta pe inimă podul de peste Dâmboviţă, din chiar faţa sediului primăriei. Parapetele erau năruite şi parcă tălmăceau într-un fel urât activitatea primăriei de la doi paşi depărtare. Într-un singur ceas, am făcut ceea ce nu s-a făcut în atâţia ani- am dres parapetul. Mai îmi sta în gât cheiul Dâmboviţei (vorbesc de malul care cade în sectorul meu). Nicăieri pe lume nu cred să fi fost o ruşine mai mare decât malurile unui râu străbătând o capitală de ţară şi trecând pe la poarta unei primării, care totuşi să fi fost acoperit de bălării, de gunoaie, de tot felul de murdării şi pe care să pască vitele, ca într-un cătun. În câteva ceasuri, din ziua instalării mele totul a fost ras de la Cotroceni şi până la Morgă”.

Locuitorii sectorului, bucuroși de alegerea savantului în fruntea administrației, trimiteau cereri în versuri către primar pentru a lua măsurile necesare înfrumusetării acestuia. O astfel de poezie a fost primită de către inimosul legist:

„A fost odată ca'n poveşti,
A fost ca niciodată,
O stradă mândră între străzi,
Dar azi, vai! Nepavată!
Şi erau rozele în toi
Prin glastre şi grădini.
Dar azi e praf, mâine noroi,
Gunoi şi mărăcini”.
Cu astfel de cereri, de nevoi, debuta dr. Nicolae Minovici pe tărâm edilitar ( va continua ...) .

Text: Ionuț Banu
Surse:
Universul, august 1927.

Recuperarea unei biografii artistice marginale din prima jumătate a secolului XX: Ion ȚincuContinuăm seria textelor dedi...
02/02/2026

Recuperarea unei biografii artistice marginale din prima jumătate a secolului XX: Ion Țincu

Continuăm seria textelor dedicate personalităților mai puțin cunoscute ale artelor plastice românești din prima jumătate a secolului XX, recuperând biografia profesională a pictorului Ion Țincu.

Studiile la Școala de Belle Arte din București și afirmarea timpurie
Elev al Școlii de Belle Arte din București la secțiunea pictură, eforturile ale lui Ion Țincu au fost recunoscute prin acordarea unor Mențiuni onorabile pentru concursurile: Desen după natură (1894); Desen după figură antică, Pictură după natură, respectiv Compoziție (1896). În semestrul al doilea din anul 1896-97, tânărul era premiat cu încă o mențiune onorabilă pentru Concursul de pictură după natură, precum și cu o Medalie de bronz clasa a treia pentru Compoziție.
Tot în anul 1897, Țincu adera la gruparea inovatoare „Societatea Ileana”, expunând lucrarea „În casă” (cat. 142) la expoziția din 1898. În același an expunea în cadrul Expoziției operelor artiștilor în viață obținând Mențiunea onorabilă pentru lucrarea „În pădure”.

Între expoziții, profesorat și eforturile pentru elevarea condiției artistului plastic în România

Începând cu 1905, Țincu a expus cu regularitate în cadrul expozițiilor Cercului Artistic (anii 1910, 1912, 1931), fiind numit în 1929 președintele societății artistice. A mai fost prezent în cadrul Saloanelor Oficiale (1909, 1910, 1913, 1916) și Salonului Ateneului Român (1928, 1932). Totodată, el a fost membru al Societății generale a artiștilor din România (1908) pentru încurajarea artelor frumoase, precum și al Sindicatului Artelor Frumoase (1921).

În același timp, Ion Țincu și-a îndreptat activitatea către învățământ, ocupând de-a lungul timpului posturi de fiind profesor de desen la Slatina, Ploiești și în București, la Seminarul Central și Seminarul Monahal Cernica și a conceput caiete model de caligrafie pentru învățământul secundar (1929).

Totodată, pictorul a organizat numeroase expozițiile personale care s-au rărit după război (1914, 1915, 1916, 1922, 1923) sau în colaborare cu alți artiști (Alexandru Satmary în 1908, Sonia Roguska în 1911 etc.).

Creația sa, insuficient cunoscută la această dată din pricina lipsei de interes a istoricilor de artă, este caracterizată de o bogăție tematică remarcată încă de timpuriu de cronicari: peisaje rurale și urbane („Lunca din Mircești”, vederile din Parcul Carol I), tipuri etnice (rudari, țigănci), capete de expresie, interioare (de biserică, interioarele de la Văcărești, bucătăria și spălătoria deținuților), scene de gen („La țesut”), naturi moarte, nuduri, compoziții. Universul copilului l-a atras cu precădere în prima etapă a manifestării creatoare („Mama cu copilul”, „Maternitate”, „Cap de copil”, „Dormind”, „Plângând”).

Printre colecționarii operei sale s-au numărat ministrul de interne Vasile G. Mortzun, care reținea în 1915 câteva lucrări din expoziția personală, iar în 1925, C. Argetoianu achiziționa „Casa lui Alecsandri de la Mircești”.

Cronicarii au apreciat bogăția subiectelor, calitățile coloristice și munca serioasă depusă de artist, subliniind totodată caracterul modest al creației sale. Ceva mai tranșant, omul de litere Victor Ion Popa nota pe marginea unei expoziții din 1922: „E un foarte cuminte didacticism în bucățile sale corect desenate, corect colorate, corect armonizate, corect așezate în cadru, în sfârșit corect catalogate și prețuite. Unde o fi însă arta?”

Pictorul Ion Țincu s-a stins în vara anului 1932 la Sanatoriul Filantropia, fiind înhumat la Cimitirul Ghencea în asistența a numeroase personalități din viața artistică bucureșteană. În ciuda activității sale de profesor, plastician și promotor activ al artelor și condiției artistului modern la noi în țară, creația sa rămâne sub marca minorului, aproape necunoscută publicului larg.

În colecția doctorului Nicolae Minovici se păstrează o natură moartă cu trandafiri semnată de pictor. De o mare simplitate, lucrarea înfățișează un vas tradițional de lut, așezat central, plin cu trandafiri colorați, pe un fundal neutru, închis la culoare. Lângă acesta, un alt vas mai mic, albastru, echilibrează compoziția. Deși nu surprinde prin calități estetice, lucrarea aduce o notă optimistă.

Text: Mădălina Manolache
Imagini: 1. Ion Țincu, „Vas cu trandafiri”, ulei pe pânză, Muzeul N. Minovici; 2. Portretul artistului reprodus în Flacăra, Nr. 24, 1915

Bibliografie selectivă:
N., „Expoziția pictorului Țincu”, Minerva, Nr. 1926, 1914, p. 4
Alexandru Agnese, „Expoziția de pictură: Țincu”, Viitorul, Nr. 2287, 1914, p. 3
Fulmen, „Vernisajul expoziţiei I. Ţincu”, Adevărul, Nr. 10054, 1915, p. 4
N., „Deschiderea expoziției pictorului Țincu”, Minerva, Nr. 2591, 1916, p. 3
Victor Ion Popa, „Cronica artistică”, Sburătorul literar, Nr. 25, 1922, p. 605
„Pictorul Ioan Ţincu”, Universul, 1 iunie 1932, p. 5

Address

Strada Doctor Minovici Nicolae Nr. 1
Bucharest

Opening Hours

Wednesday 10:00 - 18:00
Thursday 10:00 - 18:00
Friday 10:00 - 18:00
Saturday 10:00 - 18:00
Sunday 10:00 - 18:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Muzeul Nicolae Minovici posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share