Muzeul Victor Babeş

Name: Muzeul Victor Babeş
Address: Strada Andrei Mureșanu nr. 14A, Bucharest, RO
Telephone: +40212302302

Home
Romania
Bucharest
Muzeul Victor Babeş

Call Directions Website

Muzeul Victor Babeș a fost constituit în jurul memoriei savantului de către fiul său, Mircea Babeș. Dar Babeş, nu înseamnă doar Victor. Vă aşteptăm ! Nottara”
5.

Pentru marea majoritate a românilor, cu o instrucţie şcolară cât de cât decentă, numele lui Victor Babeş (1854-1926), este în cel mai bun caz, asociat cu vreun aşezământ spitalicesc sau cu mult mai cunoscutul Institut Naţional de Patologie, aflat de aproape 130 de ani pe Splaiul Dâmboviţei, singurele care mai nemuresc amintirea celui mai mare savant român. Deşi categorică şi evident suspectă de subiectivism, aprecierea mea referitoare la valoarea lui Victor Babeş, e susţinută de faptele celui pe care alt distins reprezentant al şcolii româneşti de medicină, neurologul Gheorghe Marinescu, îl consideră ca fiind "cel mai ilustru reprezentant al ştiinţei medicale româneşti". Afirmaţia doctorului Marinescu era valabilă în 1926, la dispariţia lui Victor Babeş, şi mai e valabilă şi astăzi. Şi cm ar putea fi altfel când Victor Babeş este printre altele, la doar 31 de ani, autorul (alături de chimistul francez Victor Cornil) primului tratat de bacteriologie din lume, apărut în 1885, cel care descoperă valoarea serului imun formulând principiul imunizării pasive, cel care enunţă principiul antibiozei explicând antagonismul dintre organisme cu acţiune de inhibare reciprocă, descoperitorul unei noi clase de paraziţi, care provoacă febra Texas la animale, ceea ce a făcut ca la Congresul Internaţional de Zoologie, de la Londra din 1900, aceşti paraziţi să fie numiţi Babesia, iar bolile provocate să fie denumite “babesiose“, cel care depistează în celule creierului animalelor turbate corpusculii virotici, denumiţi în literatură de specialitate “corpusculii Babeş-Negri“, cel care pune în evidenţă peste 40 de microorganisme patogene, etc. În calitatea sa de director al institului ce-i poartă numele, Victor Babeş s-a preocupat de o serie de probleme medico-sociale ale timpului, printre care organizarea activităţii antiepidemice, alimentarea cu apă potabilă a oraşelor şi satelor, combaterea cauzelor sociale ale unor boli precum pelagra sau holera. Toate aceste cercetări şi descoperiri, Babeş le-a făcut cunoscute lumii ştiinţifice şi nu numai, în peste 1300 de studii, lucrări şi articole, apărute în ţară sau străinătate. Ca o recunoaştere a tuturor aceste nepreţuite contribuţii la starea de sănătate a oamenilor şi animalelor, Victor Babeş a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1889 şi titular în 1893, membru al Academiei de Medicină din Paris, primind de trei ori premiul prestigioasei Academii de Ştiinţe din Paris, fiind distins şi cu titlul de cavaler al Legiunii de Onoare. Noi românii, îi mai datorăm marelui savant şi înfiinţarea primului institut de bacteriologie din Europa de est (1887) şi celui de-al doilea din Europa, institut pe care l-a condus cu sobrietate şi competenţă până la sfârşitul vieţii. De asemenea Universitatea din Cluj, poartă numele lui Victor Babeş, -alături de cel al matematicianului maghiar Janos Bolyai-, ca semn de preţuire şi recunoştinţă faţă de cel care în 1919, a pus bazele acestei citadele universitare din capitala Ardealului reîntregit cu Patria-mama. Mai înseamnă şi Vincenţiu Babeş (1821-1907), tatăl savantului şi unul dintre liderii luptei pentru emancipare naţională a românilor din Transilvania şi Banat, deputat în Parlamentul de la Budapesta în mai multe rânduri, dar şi membru fondator al Academiei Române ( 1866), for în care din 1889 va deveni coleg de aula academică cu fiul său Victor. Babeş mai înseamnă însă şi Aurel, fratele lui Victor, chimist de bună factură şi un ajutor statornic al savantului, dar mai ales Aurel A. Babeş, fiul lui Aurel şi inventatorul testului de cancer de col uterin, mult mai cunoscut sub denumirea de testul Babeş-Papanicolau. Nu în ultimul rând ne facem o datorie de onoare amintindu-l pe Mircea Babeş (1898-1968), unicul fiu al savantului, diplomat de carieră, în bună tradiţie a diplomaţiei româneşti interbelice, cu state de serviciu la misiunile României din Varşovia, Washington şi Moscova, cel care prin donaţia făcută în 1956 a permis deschiderea muzeului care poartă numele ilustrului sau părinte, singurul loc din România în care poate fi onorat numele lui Victor Babeş în prezenţa obiectelor, cărţilor şi lucrărilor care l-au însoţit întreaga viaţă. În tihnitul cartier al Dorobanţilor, pe o străduţă ce poartă numele autorului versurilor imnului naţional, undeva între casă în care a locuit Tudor Vianu şi cea în care locuieşte marele sportiv Ilie Năstase, există un edificiu în stil eclectic,la numărul 14 A, care îşi aşteaptă vizitatorii dornici să facă cunoştinţă şi de ce nu (?) să aducă un omagiu acestei adevărate dinastii de lideri politici, academicieni, oameni de ştiinţă şi diplomaţi, care slujind ştiinţa, diplomaţia sau politica, s-au pus în primul rând în slujba românilor. Muzeul „Prof. Dr.Victor Babeș” este parte componentă a Muzeului Municipiului Bucureşti, care mai deţine următoarele muzee, colecții şi case memoriale:

1. Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Suţu
2. Palatul Voievodal – Curtea Veche
3. Muzeul „Theodor Aman”
4. Colecția „C.I. și C.C. Muzeul de artă „Frederic și Cecilia-Cutescu Storck”
6. Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”
7. Colecția de artă „Ligia și Pompiliu Macovei”
8. Muzeul „Dr. George Severeanu”
9. Muzeul Memorial „Gheorghe Tattarescu”
10. Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”
11. Casa Filipescu-Cesianu - expoziția "Muzeul vârstelor"

30/09/2026

📝 REMINDER | Mai sunt 5 zile pentru trimiterea propunerilor!

Apel la contribuții pentru cea de-a XI-a ediție a Simpozionului de Antropologie Urbană

🌳 Climă și comportament în spațiul urban: practici, tendințe, reprezentări

Mai sunt doar 5 zile până la încheierea perioadei de înscriere. Invităm specialiștii și tinerii cercetători să trimită propuneri pentru ediția din acest an, dedicată relației dintre climă, vreme și viața urbană.

🔹 Practici cotidiene și adaptative la fenomenele meteorologice și schimbările climatice
🔹 Inegalități climatice în oraș
🔹 Memorie climatică și narațiuni urbane
🔹 Reprezentări culturale ale vremii și climei
🔹 Infrastructură urbană, arhitectură și fenomene climatice
🔹 Digitalizarea experienței climatice
🔹 Politici urbane și discursuri despre climă
🔹 Modificări de comportament cu impact asupra vieții cotidiene și dezvoltării profesionale

📩 Termen-limită pentru transmiterea propunerilor:
4 octombrie 2026

Propunerile vor include:
• titlul lucrării;
• un rezumat de 250–500 de cuvinte, în română și engleză;
• 3–5 cuvinte-cheie.

Propunerile se transmit prin e-mail la [email protected]

🎤 Prezentările pot fi susținute în limba română sau în limba engleză.

📍 Casa Filipescu-Cesianu, Calea Victoriei nr. 151, București
📅 Vineri, 16 octombrie 2026

Vă așteptăm cu propuneri care să contribuie la un dialog interdisciplinar despre felul în care clima și vremea modelează experiența urbană.

16/09/2026

Elena Densușianu-Pușcariu – prima femeie profesor oftalmolog din lume

Una dintre marile personalitati ale medicinei româneşti, doctorul Elena Densusianu-Puscariu (1875, Făgăraș – 1966, Iași) a fost prima femeie profesor universitar al unei facultăţi de medicină din România și prima femeie profesor de clinică oftalmologică din lume. A fost un geniu al acelor vremuri, iar meritele ei au fost recunoscute la nivel mondial.

Elena Densuşianu-Puşcariu s-a născut la Făgăraş, într-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost Ioan Pușcariu (1824–1911), istoric, jurist, publicist și om politic, membru fondator al „Astrei”, mama sa a fost Stana (Constanția) Circa, profesoară de germană și directoare la Liceul de domnișoare din Iași, iar fratele său - Ovid Densuşianu a fost poet, critic şi istoric literar. Tânăra a urmat cursurile secundare la Iaşi, susţinându-şi bacalaureatul în anul 1893, apoi s-a înscris apoi la Facultatea de medicină. Și-a încheiat studiile universitare la Facultatea de Medicină din Iași odată cu susținerea tezei de doctorat, în 1899, devenind astfel prima femeie doctor în medicină din România. A plecat apoi la Paris, unde s-a specializat în anatomo-patologie şi a lucrat cu importante personalităţi medicale: André Victor Cornil (1837-1908), Émil Roux (1853-1933) şi Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916).

După o perioadă de specializare, de cinci ani, în anatomo-patologie la Paris se întoarce în țară și ocupă funcțiile de preparator la Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultății de Medicină din București, medic secundar al Eforiei, medic secundar al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iași, docent in oftalmologie al Facultăților de Medicină din Iași și București, șef de clinică la „Clinica Oftalmologică” și, din 1920, șef al Clinicii de Oftalmologie din Iași și profesor la Facultatea de Medicină. Timp de 20 de ani, între 1920 şi 1940, Elena Densușianu a organizat o instituţie spitalicească la nivelul celor din străinătate, a reușit să aducă la Iași cele mai perfecţionate instrumente şi aparate medicale și a susținut înființarea unei biblioteci de specialitate.

A publicat peste 100 de lucrări de specialitate ca unic autor sau în colaborare cu personalităţi din lumea medicală din țară, cm ar fi Victor Babeş (1854-1926), Gheorghe Marinescu (1863-1938) sau Gabriel Socor (1848-1928) sau din străinătate (tratate de specialitate în Marea Britanie şi Argentina). Propunea, pentru prevenirea bolilor, profilaxia bolilor sociale (sifilisul, gonoreea şi tuberculoza), campanii de informare cu privire la mijloacele de evitare a bolilor oculare şi la măsurile ce se puteau lua în aceste cazuri. În 1927 scrie două ghiduri de practică în oftalmologie, care cuprindeau expuneri clinico-experimentale, terapeutice, date despre istoria medicinii, hărţi, fotografii şi desene color, realizate de ea, pe baza cazurilor din clinică. Descrie pe larg trei noi metode în chirurgia oftalmologică, abordează problema traumatismelor oculare datorate războiului şi prezintă numeroase procedee de chirurgie plastică.

În 1925 propune un tratament al cataractei la diabetici, iar în 1931 publică rezultatele a 68 intervenţii cu „metoda Stănculeanu” bazată pe extragerea intracapsulară a cristalinului. În 1913 îi apare, la Bucureşti, broşura „Instrucţiuni populare pentru prevenirea orbirei”, distribuită în şcolile, gările şi primăriile din toată ţara. A introdus examenul serologic pentru sifilis la toţi bolnavii internaţi ca armă eficace împotriva cecităţii (orbirii). Elena Densușianu-Pușcariu a descoperit şi descris „semnul inelului” – format din pliul semilunar şi fundurile de sac cu infiltraţie de ţesut trahomatos. Timp de 20 de ani, între 1920 şi 1940, Elena Densușianu a transformat și organizat secția de oftalmologie de la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iași într-o clinică modernă, aducând-o la nivelul la nivelul clinicilor europene. De asemenea a fost implicată și în organizarea, în 1924, a primul Congres Român de Oftalmologie la București.

A fost membră a Societăţii de Oftalmologie din Anglia, Franța și Italia. În paralel cu preocupările medicale, Elena Densuşianu-Puşcariu a fost şi scriitoare, artist plastic şi traducătoare. Şi-a continuat activitatea clinică şi literară şi după pensionare, publicând în diverse reviste de specialitate din ţară şi străinătate. Important de remarcat este faptul că după ce a ieșit la pensie Elena Densuşianu-Puşcariu a făcut o serie de cercetări care corelau oftalmologia cu geriatria, iar la vârsta de 88 de ani a publicat la Paris o lucrare foarte apreciată, care explica o serie de sindroame oculare pe fundamente total originale.

Importanța ei ca medic nu constă numai în faptul că „a fost prima femeie”. Dacă o comparăm cu standardele epocii, Elena Densușianu-Pușcariu a fost simultan medic clinician, chirurg oftalmolog, cercetător, profesor universitar și organizator al unei instituții medicale moderne. Faptul că a făcut toate acestea într-o perioadă în care accesul femeilor la cariere universitare și medicale era foarte dificil îi amplifică enorm importanța istorică. În memoria sa, Serviciul oftalmologic al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi poartă azi numele Clinica I Oftalmologică „Prof. dr. Elena Puşcariu”.

În tot acest timp, doctorița l-a avut alături pe Emil Pușcariu, cu care împartășea pasiunea pentru medicină, un distins profesor al Universităţii din Iaşi și creatorul Institutului Antirabic din Iași, specialist în histologie, care i-a devenit soţ (şi el fost colaborator al lui Victor Babeş). S-a stins în 1966 la vârsta de 91 de ani și a fost înmormântată, se pare, la Timișoara.

Bibliografie: George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Elena_Densu%C8%99ianu-Pu%C8%99cariu
Text: D.S.Olteanu, muzeograf

09/09/2026

Astăzi ne-am bucurat să primim în vizită elevii din clasele IX-XI de la Liceul European Bilingv, alături de cadrele didactice, care au descoperit alături de noi expoziția de bază Victor Babeș (1854-1926) Principii, valori, moșteniri.

A fost o întâlnire plină de curiozitate, entuziasm și dialog, iar interesul și implicarea lor ne-au oferit o reală satisfacție.

Le mulțumim pentru vizită și îi mai așteptăm cu drag!

13/08/2026

📢 Anunț privind programul de vizitare | 𝟭𝟱 𝗮𝘂𝗴𝘂𝘀𝘁 𝟮𝟬𝟮𝟲

Stimați vizitatori,

Vă informăm că muzeele din structura - Palatul Suțu, Muzeul Theodor Aman, Muzeul Nicolae Minovici, Casa Filipescu-Cesianu, Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, Muzeul George Severeanu și Muzeul Victor Babeș - vor fi închise sâmbătă, 15 august 2026, cu ocazia sărbătorii Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mare).

👉 Programul obișnuit de vizitare va fi reluat începând cu duminică, 16 august 2026.

11/08/2026

O altă pagină din istoria medicinei românești - Doctorul Theodor Burghele

Profesorul Theodor Burghele (n.1905, Iași – d.1977, București), reputat medic chirurg şi urolog şi academician, s-a născut la 12 februarie 1905. Cu pasiunea pentru medicină inspirată de unchiul său, Nicolae Burghele (1859 – 1917), doctor, secretar al Consiliului de Miniştri, care a luptat în Primul Război Mondial (luat prizonier de război în Bulgaria (Burgas), unde a și decedat), Theodor Burghele va deveni șef de şcoală chirurgicală şi remarcabil profesor universitar.

A urmat cursurile școlii primare, liceului și a Facultăţii de Medicină (1922-1928) la Iaşi. În anul 1929, obține titlul ştiinţific de doctor în medicină şi chirurgie cu teza „Splenomegalia micotică”. A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena între anii 1930-1931.

În activitatea sa profesională a debutat ca medic la Clinica chirurgicală şi urologică a Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, de unde a fost transferat în 1931 la Clinica de Chirurgie a Spitalului Colţea condusă de prof. Nicolae Hortolomei (1885-1961), ca asistent. A fost promovat şef de lucrări (1937), apoi conferenţiar (1940) şi profesor (1946).

Numit în funcţia de profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti preia și conducerea nou înfiinţatei Clinicii de chirurgie a căilor urinare de la Spitalul Panduri, în același an -1946. Rămâne la conducerea clinicii timp de 30 de ani. Spitalul care astăzi se numeşte „Th. Burghele”, s-a numit la înființare „Sf. Iosif”, iar după reforma învăţământului (august1948) şi după naţionalizare (iunie 1948) s-a numit Spitalul Panduri. Numele celui care a infiinţat spitalul, profesorul Theodor Burghele, i-a fost dat în 1991, la 14 ani după decesul acestuia în 1977.

Renumitul medic Theodor Burghele a înfiinţat una din primele secţii ATI din țară (1952); a dezvoltat Laboratorul de radiologie, ulterior devenit Secţie de medicină nucleară şi RMN. În 1965 s-a înfiinţat în acelaşi spital, tot ca urmare a demersurilor profesorului Burghele, o policlinică de urologie şi nefrologie, unde se făceau investigaţii complexe în vederea efectuării unor intervenţii operatorii sau tratamente ambulatorii pentru pacienţi din întreaga ţară.

Între anii 1957-1972, Burghele a fost rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti; în anul 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi în anul 1963 a devenit membru titular al Academiei. În 1969 a obţinut titlul „Om de ştiinţă emerit”. Între anii 1972-1975 a deținut funcția de ministru al sănătății și a fost, o perioadă, unul dintre medicii personali ai lui Nicolae Ceaușescu. Între anii 1976-1977 a fost preşedinte al Academiei Române.

Foarte important de menționat este faptul că în 1957, în Clinica de la Panduri, s-a tinut primul curs postuniversitar de terapie intensivă, iar împreună cu medicul Eugeniu Proca (1927-2004), a efectuat prima dializă din România pentru tratamentul insuficienţei renale acute (IRA), în 1959.

Profesorul Burghele a abordat o gamă largă de activităţi de cercetare: dinamica căilor urinare superioare, tumorile renale, şocul chirurgical, anestezie şi reanimare modernă, chirurgie experimentală. A fost membru activ sau de onoare al mai multor societăţi şi foruri medicale din ţară sau din străinătate: Societatea română de chirurgie, Academia Franceză de Medicină, Asociaţia franceză de urologie, Societatea internaţională de chirurgie, membru asociat al Academiei de chirurgie din Paris şi altele.

A făcut parte din redacţiile unor reviste ştiinţifice de prestigiu („Chirurgia", „European Urology”, „International Urology and Nephrie” etc.) şi a publicat o serie de manuale pentru studenţi, precum „Lecţiuni de chirurgie” (1950), „Curs de urologie” (1964). Activitatea didactică a fost completată de o susţinută muncă de cercetare ştiinţifică, ale cărei rezultate se regăsesc în peste 200 de lucrări publicate (monografii, tratate, studii, comunicări), între care: „Vitaminele în chirurgie” (1944), „Urgenţele în urologie” (1957), „Rinichiul de şoc” (1962, în colaborare), „Insuficienţa renală acută postoperatorie” (1964), „Tuberculoza urogenitală” (1969), „Viaţa şi opera Acad. N. Hortolomei” (1972), „Tratat de chirurgie” (1974), etc.

Era un pedagog deosebit care iubea studenții și era apreciat de aceștia datorită prelegerilor de înaltă ținută. Personaj cu o „cultură deosebită, cu o inteligență sclipitoare, cu o memorie demnă de invidiat, înzestrat cu o putere de muncă ieșită din comun” a format o echipă de chirurgi si urologi de înaltă ținută. A contribuit major la dotarea bibliotecii U.M.F., la dotarea unor clinici cu aparatură și instrumentar si protejarea unor medici valoroși care căzuseră în dizgrație. S-a preocupat de formarea si specializarea colaboratorilor săi pe care i-a trimis la mari clinici chirurgicale si urologice din Europa si S.U.A. și a format o școală de chirurgie și urologie, poate cea mai mare din perioada respectivă, din care s-au ridicat mari nume, formatori și continuatori de școli medicale.

Theodor Burghele - şef de şcoală, remarcabil chirurg şi profesor, a încetat din viață la data de 3 iunie 1977 în București, în urma unui infarct miocardic. A fost căsătorit cu Valentina Burghele (de origine rusă) și nu a avut copii. Este înmormântat în Cimitirul Bellu din București, alături de alte mari personalități ale medicinei naționale.

Bibliografie:
Sârbu, V. - Pagini din istoria chirurgiei românesti. Ed. Academiei Romane, 2002, pag. 641-642.

Sursă foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Burghele

Text: D.S.Olteanu, muzeograf

28/07/2026

172 de la nașterea doctorului Victor Babeș - 28 iulie 1854

Născut la Viena pe 14/28 iulie 1852, Victor Babeș (1854-1926) a fost unul din cei nouă copii ai juristului, publicistului și omului politic bănățean Vincențiu Babeș (1821-1907) și ai Sofiei Goldschneider – descendenta unei vechi familii vieneze. Își începe studiile gimnaziale la Lugoj, le continua la Budapesta și își obține bacalaureatul la Gimnaziul Catolic din Budapesta. Inițial a dorit să se facă actor și începe să studieze artele dramatice la Budapesta, dar moartea surorii sale, Alma, la doar 14 ani din cauza tuberculozei, l-a determinat să renunțe la prima sa pasiune, să-și abandoneze studiile de teatru și să se înscrie la Facultatea de Medicină. Urmează studiile de medicină la Universitatea din Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul la vârsta de 24 de ani, în 1878, sub îndrumarea profesorilor Carl Langer și Karl von Rokitansky.

În 1881 a obținut docența (titlul de conferențiar) în Histologie patologică la Universitatea din Budapesta și este recomandat de profesorii săi din Viena pentru un post la catedra de histopatolgie și bacteriologie a Facultății de Medicină din Budapesta pe care-l obține în anul 1884, fiind cel mai tânăr profesor din universitate.

În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu André Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885). În anii 1885-1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

Pe data de 1 martie 1890, Victor Babeș, care împlinise 31 de ani se căsătorea, la Budapesta, cu Josefina Torma, de origine maghiară, în vârstă de 23 de ani. În 1898 s-a născut Mircea, unicul fiu, viitor diplomat de carieră.

Devenind o personalitate în lumea medicală europeană prin faima creată la Paris după apariția Tratatului de Bacteriologie și prin activitatea sa ca profesor universitar, i se oferă acestuia șansa de a se stabili în marile orașe europene sau în Statele Unite ale Americii, însă preferă Regatul României. Astfel, în 1887, a fost invitat la București și devine profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie. Urmează o carieră didactică de aproape 40 de ani pe care o slujeşte cu devotament exemplar până la sfârşitul vieţii la 72 de ani, în 1926.

În anul 1887, înfiinţa Institutul de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti, care îi va purta și numele din 1925, fiind primul institut de cercetare ştiinţifică românească. Aici avea să fie organizat, în 1888, unul dintre primele centre de vaccinare antirabică din lume, Victor Babeș introducând vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la inițierea acesteia de către Louis Pasteur, prin așa numita „metodă românească” realizată prin combinarea vaccinului cu serul antirabic. Renumitul doctor Victor Babeș a fost membru al Academiei Române din 1893, membru corespondent al Academiei Franceze, precum și triplu laureat al Academiei de Științe din Paris, distins cu premiile Montyon și Breant.

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică, pelagră, tifos, febra tifoidă și malarie. A publicat peste 1300 de studii științifice în domeniul microbiologiei și anatomiei patologice. A pus în evidență în celulele creierului animalelor bolnave de turbare, corpusculii Babeș-Negri cu valoare diagnostică, a descoperit peste 40 de germeni noi care în memoria sa au fost denumiţi „babesii”și a pus bazele seroterapiei. Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor. S-a preocupat și de problemele medicinii profilactice (alimentarea cu apă potabilă a orașelor și satelor și organizarea științifică a luptei antiepidemice), a studiat cauzele bolilor cu extindere în masă arătând și problemele sociale care duc la răspândirea lor.

Marele medic, cercetător și profesor s-a stins din viață la vârsta de 72 de ani, la data de 19 octombrie 1926, în locuinta sa din Bucuresti. Mormântul său se află în curtea Institutului „Cantacuzino” din București.

Text: D. S. Olteanu, muzeograf

09/07/2026

Doctorul ALEXANDRU S. MARCOVICI

Alexandru S. Marcovici (n. 1835, București – d. 1886, București) a fost unul dintre cei mai importanți medici români ai secolului al XIX-lea, pionier al medicinei interne moderne din România care a contribuit considerabil la dezvoltarea învățământului medical românesc. Este considerat ca fiind unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai lui Carol Davila și unul dintre fondatorii școlii românești de medicină internă.

Fiul al profesorului și scriitorului aromân Simion M. Marcovici (1802-1877), unul dintre promotorii învățământului modern românesc și fost primar al Bucureștiului, Alexandru Marcovici absolvă studiilor liceale la Sfântul Sava (1853) și, în acelasi an, începe studiile de medicină la Paris (cu ajutorul unei burse de stat acordate de Eforia Școlilor). În 1860 devine intern al Spitalelor din Paris, fiind considerat primul român care a reușit această performanță. A primit medalia de argint „École Pratique” și medalia de bronz a Spitalelor din Paris. În anul 1864 și-a susținut teza de doctorat la Paris – „De la fièvre typhoïde en Valachie”, lucrarea reprezentând un studiu clinic și epidemiologic asupra febrei tifoide din Țara Românească, care constituie una dintre primele cercetări românești moderne de patologie internă.

Revenit în țară la vârsta de 29 de ani, după obținerea titlului de doctor în științe medicale, este numit medic al Poliției sanitare și profesor de patologie și terapeutică generală la Școala de Medicină, succedându-l pe prof. Gheorghe A. Polizu (1819-1886). În septembrie 1867 preia postul de medic primar la Spitalul Colțea (în cadrul Secției Medicale) și, după inființarea Facultații de Medicină din București în 1869, devine primul profesor de clinică medicală și dermatologică în cadrul acestei facultăți. Deoarece era la curent cu noutățile Școlii Franceze de Medicină, cursurile profesorului Marcovici era urmărite cu mult interes de studenți, medici și doctoranzi.

Clinician important și cadru didactic extrem de dedicat, doctorul Marcovici aplică metoda examinării sistematice a bolnavului, introducând termometrizarea ca mijloc de investigație clinică. Avea o înclinație și către domeniul bolilor contagioase și epidemice. Cu o concepție înaintată asupra patogeniei și tratamentului anumitor afecțiuni dermatologice atrăgea atenția asupra faptului că multe boli de piele pot fi vindecate, nu acționând direct asupra leziunii, ci ținând seama de ansamblul funcțiilor organismului, în special de starea tubului digestiv.

El a introdus în învățământ examinarea clinică sistematică a bolnavului, corelarea simptomelor cu anatomia patologică, observația clinică zilnică, prezentarea cazurilor la patul bolnavului și utilizarea statisticii medicale în practica clinică. Aceste metode, învățate în marile spitale pariziene, au devenit ulterior standard în medicina românească.

A fost primul președinte al Societății Științelor Medicale din România, înființată în 4 aprilie 1877, care era precursoarea Societății Române de Medicină Internă, având mandate repetate anual între 1877 și 1880 și un mandat în 1882. În această calitate a organizat: ședințe științifice regulate, prezentări de cazuri clinice, schimburi de experiență cu medicina franceză, publicarea de comunicări medicale românești.

Savant de renume internațional, participă la numeroase congrese în marile capitale europene, fiind ales președinte de onoare la anumite congrese precum cel din Bruxelles (1875) sau de la Amsterdam (1879). În mod surprinzător, nu a lăsat o operă tipărită foarte bogată. Faima sa s-a datorat mai ales activității clinice, didactice și organizatorice, nu publicării de tratate. O parte dintre lucrările sale au apărut în reviste medicale sau sub forma unor comunicări către societăți științifice. Din bibliografiile istorice și din cataloagele medicale sunt cunoscute următoarele lucrări: teza sa de doctorat din 1864 - „De la fièvre typhoïde en Valachie”, care analizează febra tifoidă în Țara Românească și include nenumărate observații clinice și epidemiologice realizate înainte de plecarea sa la studii; observații clinice publicate în presa medicală românească pentru diferite cazuri de febră tifoidă, malarie, pneumonie, afecțiuni cardiace și boli digestive, apărute în primele reviste medicale românești din anii 1865–1885; comunicări prezentate la Societatea de Științe Medicale din București prin care a relevat numeroase rapoarte privind: diagnosticul clinic, metodele moderne de examinare a bolnavului, statistica spitalicească și organizarea învățământului medical. A scris mai multe studii și memorii privind patologia internă și diagnosticul clinic publicate în buletinele Societății de Științe Medicale, „Gazeta Medicală” și „Revista Medicală”.

Cu o personaliate empatică, extrem de cultivat, generos și modest, doctorul Marcovici îngrijea și vizita bolnavi fără să fie renumerat. Din păcate, la numai 51 de ani, în plină activitate profesională, trece în neființă, fiind bolnav de ulcer hemoragic, ceea ce a însemnat o mare pierdere pentru medicina românească aflată la început de drum. Este urmat la conducerea Clinicii Medicale de către profesorul Gh. I. Stoicescu (1848-1932).

Bibliografie:
1. Constantin I. Bercuș, „Spitalul Colțea – 275 ani de existență”, 1979
2. M. Mazăre, “Viața și activitatea medicală și științifică a doctorului Alexandru S. Marcovici”, București, 1934.

Sursă foto: https://www.facebook.com/100057057715916/posts/alexandru-s-marcovici-1835-1886fiu-al-profesorului-%C8%99i-scriitorului-simion-m-marc/105706037838402/

Text: D.S. Olteanu, muzeograf

25/06/2026

Doctorul Iacob Felix

Medic de origine cehă (n.1932, Boemia – d.1905, București), naturalizat în România (în 1869 obținea cetăţenia română), Iacob Felix este considerat drept fondator al şcolii române de igienă şi sănătate publică, membru titular (1879) și apoi vicepreședinte al Academiei Române (1885-1886).

Iacob Felix a urmat liceul în orașul Gitschin (azi Jičín) și la Praga, finalizându-și studiile liceale în 1852. În același an s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga, pentru ca în 1855 să se transfere la Facultatea de Medicină a Universității din Viena (Alma Mater Rudolphina). La 22 ianuarie 1858 obține titlul de doctor în medicină, iar câteva luni mai târziu pe cel de magistru în obstetrică și pe cel de doctor în chirurgie. În perioada respectivă, regulamentul universitar austriac prevedea obligația de obținere a unei diplome în trei ramuri principale ale medicinei.

După absolvirea facultății, doctorul Iacob Felix a decis să încerce să-și exercite meseria în altă țară europeană, în care nu se confrunta cu concurența unor colegi cu mijloace financiare superioare și vine la București unde, în 1858, se prezintă la Consiliului medical al Țării Românești, pentru a obține permisul de liberă practică. A fost desemnat medic al oraşului Olteniţa (între anii 1858-1859), iar după Unirea Principatelor Române din 1859 a fost numit medic al judeţului Muscel (1859-1861), apoi în Bucureşti (1861-1882).

Întreaga carieră și-a dedicat-o studiului igienei şi al demografiei şi a luat parte la administrarea sanitară a ţării. A fost profesor de igienă la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1861-1889), iar după transformarea acesteia în Facultatea de Medicină, a devenit titular al Catedrei de Igienă (1869-1902). A fost, de asemenea, viceinspector general al Serviciului Sanitar al României (1862-1865) şi medic şef al Capitalei (1865-1870, 1875-1892). Între anii 1883-1887 a fost decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

A colaborat cu doctorul Carol Davila, în perioada 1861-1864, la organizarea serviciului sanitar. A participat la Războiul de Independenţă (1877-1878), conducând spitalele militare din zona Turnu Măgurele şi a asigurat asistenţa medicală pentru transportul răniţilor de la Nicopole până la staţiile de cale ferată.

Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iacob Felix a fost crearea unui sistem organizat de igienă publică. Până la acea vreme, prevenția bolilor era adesea ignorată, iar epidemiile făceau ravagii în rândul populației. El a înțeles că educația sanitară și măsurile de prevenție sunt esențiale, motiv pentru care a promovat: igiena personală și publică, controlul strict al bolilor contagioase, izolarea pacienților infectați, precum și introducerea de reguli stricte pentru spitale și sistemul sanitar. Aceste măsuri au pus bazele unui sistem sanitar modern în România, influențând generațiile viitoare de medici și specialiști în sănătate publică.

Considerat drept întemeietor al şcolii române de igienă şi sănătate publică, medicul Iacob Felix este autorul „Tratatului de igienă publică şi poliţie sanitară” (publicat în două volume – 1870 și 1889). A acordat un loc deosebit legăturii existente între factorii economico-sociali şi starea de sănătate a populaţiei. De numele său se leagă introducerea în România a metodei izolării în spitale speciale a bolnavilor contagioşi. Această metodă a ajutat la limitarea răspândirii bolilor și a fost esențială în controlul epidemiilor de holeră și febră tifoidă.

El a fost, de asemenea, un susținător al educării populației asupra riscurile bolilor contagioase. A elaborat în acest sens lucrarea „Sur la necessite et l'installation des hopitaux d'isolement”, publicată în anul 1887. A scris o serie de lucrări referitoare la igiena publică, la biostatistica şi geografia medicală din România şi la combaterea bolilor endemice şi epidemice: „Despre mişcarea poporaţiunii României” (1880), „Sur la prophylaxie de la pellagre” (1882), „Manual elementar de igienă” (1885), „Geografia medicală a României” (1897), „Poveţe pentru păstrarea sănătăţii” (1902), „Igiena şcolară. Istoricul ei. Starea ei actuală” (1903), „Istoria igienei în România în secolul XIX şi starea ei la începutul secolului XX” (patru volume, 1901-1909).

Este important de menționat că primul Congres al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor din România, care a avut loc la Bucureşti în 1884, a fost prezidat de Iacob Felix. Eminentul medic igienist şi-a încheiat activitatea din domeniul sănătăţii publice ca director general al Serviciului Sanitar al României, post pe care l-a ocupat între 1892 şi 1899.

La 30 iunie 1879 a fost ales membru titular al Academiei Române, iar în perioada 18 martie 1885 - 5 aprilie 1886 a fost numit vicepreşedinte al acesteia. A fost și membru al Societăţii Franceze de Medicină Publică şi Igienă Profesională, al Societăţii de Igienă Publică din Bruxelles, al Societăţii Spaniole de Igienă, al Societăţii Franceze de Igienă, al Societăţii Medicilor din Viena, al Institutului Sanitar din Londra, precum şi al Asociaţiei Internaţionale pentru Progresul Igienei.

Doctorul Iacob Felix a murit la București la 19 ianuarie 1905, după o carieră remarcabilă de medic și profesor universitar. A fost înmormântat în Cimitirul Șerban Vodă-Bellu, în sectorul catolic al cimitirului, alături de soția sa – Adele Felix.

Text: D.S.Olteanu, muzeograf
Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iacob_Felix

29/05/2026

📢 𝗣𝗿𝗼𝗴𝗿𝗮𝗺 𝗱𝗲 𝗥𝘂𝘀𝗮𝗹𝗶𝗶 𝗹𝗮 𝗠𝘂𝘇𝗲𝘂𝗹 𝗠𝘂𝗻𝗶𝗰𝗶𝗽𝗶𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗕𝘂𝗰𝘂𝗿𝗲ș𝘁𝗶

În ziua de duminică, 31 mai 2026 (prima zi de Rusalii), toate muzeele din rețeaua vor fi î𝗻𝗰𝗵𝗶𝘀𝗲 publicului:

👉 Palatul Suțu (Bd. I.C. Brătianu, nr. 2)
👉 Casa Filipescu Cesianu (Calea Victoriei 151)
👉 Muzeul Theodor Aman (Str. C.A. Rosetti nr. 8 )
👉 Muzeul George Severeanu (Str. Henri Coandă, nr. 26)
👉 Muzeul Nicolae Minovici (Str. Dr. Nicolae Minovici, nr. 1)
👉 Muzeul Victor Babeș (Str. Andrei Mureșanu nr. 14A)
👉 Colecția de Artă Ligia și Pompiliu Macovei (Str. 11 Iunie, nr. 36-38)

📆 Programul obișnuit de vizitare, miercuri - duminică, 10.00-18.00 (17.30 ultima intrare), va fi reluat începând cu ziua de miercuri, 3 iunie 2026.

* Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” are un program diferit, fiind deschis de marți până sâmbătă, 14.00 - 22.00 (ultima intrare la 21.00).

✨ Vă dorim sărbători liniștite și o vară plină de inspirație!

Address

Strada Andrei Mureșanu Nr. 14A
Bucharest

Telephone

+40212302302

Website

http://muzeulbucurestiului.ro/muzeul-victor-babes.html

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Muzeul Victor Babeş posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Want your museum to be the top-listed museum in Bucharest?