Muzeul Victor Babeş

Name: Muzeul Victor Babeş
Address: Strada Andrei Mureșanu nr. 14A, Bucharest, RO
Telephone: +40212302302

Home
Romania
Bucharest
Muzeul Victor Babeş

Muzeul Victor Babeș a fost constituit în jurul memoriei savantului de către fiul său, Mircea Babeș. Dar Babeş, nu înseamnă doar Victor. Vă aşteptăm ! Nottara”
5.

Pentru marea majoritate a românilor, cu o instrucţie şcolară cât de cât decentă, numele lui Victor Babeş (1854-1926), este în cel mai bun caz, asociat cu vreun aşezământ spitalicesc sau cu mult mai cunoscutul Institut Naţional de Patologie, aflat de aproape 130 de ani pe Splaiul Dâmboviţei, singurele care mai nemuresc amintirea celui mai mare savant român. Deşi categorică şi evident suspectă de su

biectivism, aprecierea mea referitoare la valoarea lui Victor Babeş, e susţinută de faptele celui pe care alt distins reprezentant al şcolii româneşti de medicină, neurologul Gheorghe Marinescu, îl consideră ca fiind "cel mai ilustru reprezentant al ştiinţei medicale româneşti". Afirmaţia doctorului Marinescu era valabilă în 1926, la dispariţia lui Victor Babeş, şi mai e valabilă şi astăzi. Şi cm ar putea fi altfel când Victor Babeş este printre altele, la doar 31 de ani, autorul (alături de chimistul francez Victor Cornil) primului tratat de bacteriologie din lume, apărut în 1885, cel care descoperă valoarea serului imun formulând principiul imunizării pasive, cel care enunţă principiul antibiozei explicând antagonismul dintre organisme cu acţiune de inhibare reciprocă, descoperitorul unei noi clase de paraziţi, care provoacă febra Texas la animale, ceea ce a făcut ca la Congresul Internaţional de Zoologie, de la Londra din 1900, aceşti paraziţi să fie numiţi Babesia, iar bolile provocate să fie denumite “babesiose“, cel care depistează în celule creierului animalelor turbate corpusculii virotici, denumiţi în literatură de specialitate “corpusculii Babeş-Negri“, cel care pune în evidenţă peste 40 de microorganisme patogene, etc. În calitatea sa de director al institului ce-i poartă numele, Victor Babeş s-a preocupat de o serie de probleme medico-sociale ale timpului, printre care organizarea activităţii antiepidemice, alimentarea cu apă potabilă a oraşelor şi satelor, combaterea cauzelor sociale ale unor boli precum pelagra sau holera. Toate aceste cercetări şi descoperiri, Babeş le-a făcut cunoscute lumii ştiinţifice şi nu numai, în peste 1300 de studii, lucrări şi articole, apărute în ţară sau străinătate. Ca o recunoaştere a tuturor aceste nepreţuite contribuţii la starea de sănătate a oamenilor şi animalelor, Victor Babeş a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1889 şi titular în 1893, membru al Academiei de Medicină din Paris, primind de trei ori premiul prestigioasei Academii de Ştiinţe din Paris, fiind distins şi cu titlul de cavaler al Legiunii de Onoare. Noi românii, îi mai datorăm marelui savant şi înfiinţarea primului institut de bacteriologie din Europa de est (1887) şi celui de-al doilea din Europa, institut pe care l-a condus cu sobrietate şi competenţă până la sfârşitul vieţii. De asemenea Universitatea din Cluj, poartă numele lui Victor Babeş, -alături de cel al matematicianului maghiar Janos Bolyai-, ca semn de preţuire şi recunoştinţă faţă de cel care în 1919, a pus bazele acestei citadele universitare din capitala Ardealului reîntregit cu Patria-mama. Mai înseamnă şi Vincenţiu Babeş (1821-1907), tatăl savantului şi unul dintre liderii luptei pentru emancipare naţională a românilor din Transilvania şi Banat, deputat în Parlamentul de la Budapesta în mai multe rânduri, dar şi membru fondator al Academiei Române ( 1866), for în care din 1889 va deveni coleg de aula academică cu fiul său Victor. Babeş mai înseamnă însă şi Aurel, fratele lui Victor, chimist de bună factură şi un ajutor statornic al savantului, dar mai ales Aurel A. Babeş, fiul lui Aurel şi inventatorul testului de cancer de col uterin, mult mai cunoscut sub denumirea de testul Babeş-Papanicolau. Nu în ultimul rând ne facem o datorie de onoare amintindu-l pe Mircea Babeş (1898-1968), unicul fiu al savantului, diplomat de carieră, în bună tradiţie a diplomaţiei româneşti interbelice, cu state de serviciu la misiunile României din Varşovia, Washington şi Moscova, cel care prin donaţia făcută în 1956 a permis deschiderea muzeului care poartă numele ilustrului sau părinte, singurul loc din România în care poate fi onorat numele lui Victor Babeş în prezenţa obiectelor, cărţilor şi lucrărilor care l-au însoţit întreaga viaţă. În tihnitul cartier al Dorobanţilor, pe o străduţă ce poartă numele autorului versurilor imnului naţional, undeva între casă în care a locuit Tudor Vianu şi cea în care locuieşte marele sportiv Ilie Năstase, există un edificiu în stil eclectic,la numărul 14 A, care îşi aşteaptă vizitatorii dornici să facă cunoştinţă şi de ce nu (?) să aducă un omagiu acestei adevărate dinastii de lideri politici, academicieni, oameni de ştiinţă şi diplomaţi, care slujind ştiinţa, diplomaţia sau politica, s-au pus în primul rând în slujba românilor. Muzeul „Prof. Dr.Victor Babeș” este parte componentă a Muzeului Municipiului Bucureşti, care mai deţine următoarele muzee, colecții şi case memoriale:

1. Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Suţu
2. Palatul Voievodal – Curtea Veche
3. Muzeul „Theodor Aman”
4. Colecția „C.I. și C.C. Muzeul de artă „Frederic și Cecilia-Cutescu Storck”
6. Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”
7. Colecția de artă „Ligia și Pompiliu Macovei”
8. Muzeul „Dr. George Severeanu”
9. Muzeul Memorial „Gheorghe Tattarescu”
10. Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”
11. Casa Filipescu-Cesianu - expoziția "Muzeul vârstelor"

11/08/2026

O altă pagină din istoria medicinei românești - Doctorul Theodor Burghele

Profesorul Theodor Burghele (n.1905, Iași – d.1977, București), reputat medic chirurg şi urolog şi academician, s-a născut la 12 februarie 1905. Cu pasiunea pentru medicină inspirată de unchiul său, Nicolae Burghele (1859 – 1917), doctor, secretar al Consiliului de Miniştri, care a luptat în Primul Război Mondial (luat prizonier de război în Bulgaria (Burgas), unde a și decedat), Theodor Burghele va deveni șef de şcoală chirurgicală şi remarcabil profesor universitar.

A urmat cursurile școlii primare, liceului și a Facultăţii de Medicină (1922-1928) la Iaşi. În anul 1929, obține titlul ştiinţific de doctor în medicină şi chirurgie cu teza „Splenomegalia micotică”. A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena între anii 1930-1931.

În activitatea sa profesională a debutat ca medic la Clinica chirurgicală şi urologică a Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, de unde a fost transferat în 1931 la Clinica de Chirurgie a Spitalului Colţea condusă de prof. Nicolae Hortolomei (1885-1961), ca asistent. A fost promovat şef de lucrări (1937), apoi conferenţiar (1940) şi profesor (1946).

Numit în funcţia de profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti preia și conducerea nou înfiinţatei Clinicii de chirurgie a căilor urinare de la Spitalul Panduri, în același an -1946. Rămâne la conducerea clinicii timp de 30 de ani. Spitalul care astăzi se numeşte „Th. Burghele”, s-a numit la înființare „Sf. Iosif”, iar după reforma învăţământului (august1948) şi după naţionalizare (iunie 1948) s-a numit Spitalul Panduri. Numele celui care a infiinţat spitalul, profesorul Theodor Burghele, i-a fost dat în 1991, la 14 ani după decesul acestuia în 1977.

Renumitul medic Theodor Burghele a înfiinţat una din primele secţii ATI din țară (1952); a dezvoltat Laboratorul de radiologie, ulterior devenit Secţie de medicină nucleară şi RMN. În 1965 s-a înfiinţat în acelaşi spital, tot ca urmare a demersurilor profesorului Burghele, o policlinică de urologie şi nefrologie, unde se făceau investigaţii complexe în vederea efectuării unor intervenţii operatorii sau tratamente ambulatorii pentru pacienţi din întreaga ţară.

Între anii 1957-1972, Burghele a fost rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti; în anul 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi în anul 1963 a devenit membru titular al Academiei. În 1969 a obţinut titlul „Om de ştiinţă emerit”. Între anii 1972-1975 a deținut funcția de ministru al sănătății și a fost, o perioadă, unul dintre medicii personali ai lui Nicolae Ceaușescu. Între anii 1976-1977 a fost preşedinte al Academiei Române.

Foarte important de menționat este faptul că în 1957, în Clinica de la Panduri, s-a tinut primul curs postuniversitar de terapie intensivă, iar împreună cu medicul Eugeniu Proca (1927-2004), a efectuat prima dializă din România pentru tratamentul insuficienţei renale acute (IRA), în 1959.

Profesorul Burghele a abordat o gamă largă de activităţi de cercetare: dinamica căilor urinare superioare, tumorile renale, şocul chirurgical, anestezie şi reanimare modernă, chirurgie experimentală. A fost membru activ sau de onoare al mai multor societăţi şi foruri medicale din ţară sau din străinătate: Societatea română de chirurgie, Academia Franceză de Medicină, Asociaţia franceză de urologie, Societatea internaţională de chirurgie, membru asociat al Academiei de chirurgie din Paris şi altele.

A făcut parte din redacţiile unor reviste ştiinţifice de prestigiu („Chirurgia", „European Urology”, „International Urology and Nephrie” etc.) şi a publicat o serie de manuale pentru studenţi, precum „Lecţiuni de chirurgie” (1950), „Curs de urologie” (1964). Activitatea didactică a fost completată de o susţinută muncă de cercetare ştiinţifică, ale cărei rezultate se regăsesc în peste 200 de lucrări publicate (monografii, tratate, studii, comunicări), între care: „Vitaminele în chirurgie” (1944), „Urgenţele în urologie” (1957), „Rinichiul de şoc” (1962, în colaborare), „Insuficienţa renală acută postoperatorie” (1964), „Tuberculoza urogenitală” (1969), „Viaţa şi opera Acad. N. Hortolomei” (1972), „Tratat de chirurgie” (1974), etc.

Era un pedagog deosebit care iubea studenții și era apreciat de aceștia datorită prelegerilor de înaltă ținută. Personaj cu o „cultură deosebită, cu o inteligență sclipitoare, cu o memorie demnă de invidiat, înzestrat cu o putere de muncă ieșită din comun” a format o echipă de chirurgi si urologi de înaltă ținută. A contribuit major la dotarea bibliotecii U.M.F., la dotarea unor clinici cu aparatură și instrumentar si protejarea unor medici valoroși care căzuseră în dizgrație. S-a preocupat de formarea si specializarea colaboratorilor săi pe care i-a trimis la mari clinici chirurgicale si urologice din Europa si S.U.A. și a format o școală de chirurgie și urologie, poate cea mai mare din perioada respectivă, din care s-au ridicat mari nume, formatori și continuatori de școli medicale.

Theodor Burghele - şef de şcoală, remarcabil chirurg şi profesor, a încetat din viață la data de 3 iunie 1977 în București, în urma unui infarct miocardic. A fost căsătorit cu Valentina Burghele (de origine rusă) și nu a avut copii. Este înmormântat în Cimitirul Bellu din București, alături de alte mari personalități ale medicinei naționale.

Bibliografie:
Sârbu, V. - Pagini din istoria chirurgiei românesti. Ed. Academiei Romane, 2002, pag. 641-642.

Sursă foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Burghele

Text: D.S.Olteanu, muzeograf

28/07/2026

172 de la nașterea doctorului Victor Babeș - 28 iulie 1854

Născut la Viena pe 14/28 iulie 1852, Victor Babeș (1854-1926) a fost unul din cei nouă copii ai juristului, publicistului și omului politic bănățean Vincențiu Babeș (1821-1907) și ai Sofiei Goldschneider – descendenta unei vechi familii vieneze. Își începe studiile gimnaziale la Lugoj, le continua la Budapesta și își obține bacalaureatul la Gimnaziul Catolic din Budapesta. Inițial a dorit să se facă actor și începe să studieze artele dramatice la Budapesta, dar moartea surorii sale, Alma, la doar 14 ani din cauza tuberculozei, l-a determinat să renunțe la prima sa pasiune, să-și abandoneze studiile de teatru și să se înscrie la Facultatea de Medicină. Urmează studiile de medicină la Universitatea din Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul la vârsta de 24 de ani, în 1878, sub îndrumarea profesorilor Carl Langer și Karl von Rokitansky.

În 1881 a obținut docența (titlul de conferențiar) în Histologie patologică la Universitatea din Budapesta și este recomandat de profesorii săi din Viena pentru un post la catedra de histopatolgie și bacteriologie a Facultății de Medicină din Budapesta pe care-l obține în anul 1884, fiind cel mai tânăr profesor din universitate.

În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu André Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885). În anii 1885-1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

Pe data de 1 martie 1890, Victor Babeș, care împlinise 31 de ani se căsătorea, la Budapesta, cu Josefina Torma, de origine maghiară, în vârstă de 23 de ani. În 1898 s-a născut Mircea, unicul fiu, viitor diplomat de carieră.

Devenind o personalitate în lumea medicală europeană prin faima creată la Paris după apariția Tratatului de Bacteriologie și prin activitatea sa ca profesor universitar, i se oferă acestuia șansa de a se stabili în marile orașe europene sau în Statele Unite ale Americii, însă preferă Regatul României. Astfel, în 1887, a fost invitat la București și devine profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie. Urmează o carieră didactică de aproape 40 de ani pe care o slujeşte cu devotament exemplar până la sfârşitul vieţii la 72 de ani, în 1926.

În anul 1887, înfiinţa Institutul de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti, care îi va purta și numele din 1925, fiind primul institut de cercetare ştiinţifică românească. Aici avea să fie organizat, în 1888, unul dintre primele centre de vaccinare antirabică din lume, Victor Babeș introducând vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la inițierea acesteia de către Louis Pasteur, prin așa numita „metodă românească” realizată prin combinarea vaccinului cu serul antirabic. Renumitul doctor Victor Babeș a fost membru al Academiei Române din 1893, membru corespondent al Academiei Franceze, precum și triplu laureat al Academiei de Științe din Paris, distins cu premiile Montyon și Breant.

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică, pelagră, tifos, febra tifoidă și malarie. A publicat peste 1300 de studii științifice în domeniul microbiologiei și anatomiei patologice. A pus în evidență în celulele creierului animalelor bolnave de turbare, corpusculii Babeș-Negri cu valoare diagnostică, a descoperit peste 40 de germeni noi care în memoria sa au fost denumiţi „babesii”și a pus bazele seroterapiei. Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor. S-a preocupat și de problemele medicinii profilactice (alimentarea cu apă potabilă a orașelor și satelor și organizarea științifică a luptei antiepidemice), a studiat cauzele bolilor cu extindere în masă arătând și problemele sociale care duc la răspândirea lor.

Marele medic, cercetător și profesor s-a stins din viață la vârsta de 72 de ani, la data de 19 octombrie 1926, în locuinta sa din Bucuresti. Mormântul său se află în curtea Institutului „Cantacuzino” din București.

Text: D. S. Olteanu, muzeograf

09/07/2026

Doctorul ALEXANDRU S. MARCOVICI

Alexandru S. Marcovici (n. 1835, București – d. 1886, București) a fost unul dintre cei mai importanți medici români ai secolului al XIX-lea, pionier al medicinei interne moderne din România care a contribuit considerabil la dezvoltarea învățământului medical românesc. Este considerat ca fiind unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai lui Carol Davila și unul dintre fondatorii școlii românești de medicină internă.

Fiul al profesorului și scriitorului aromân Simion M. Marcovici (1802-1877), unul dintre promotorii învățământului modern românesc și fost primar al Bucureștiului, Alexandru Marcovici absolvă studiilor liceale la Sfântul Sava (1853) și, în acelasi an, începe studiile de medicină la Paris (cu ajutorul unei burse de stat acordate de Eforia Școlilor). În 1860 devine intern al Spitalelor din Paris, fiind considerat primul român care a reușit această performanță. A primit medalia de argint „École Pratique” și medalia de bronz a Spitalelor din Paris. În anul 1864 și-a susținut teza de doctorat la Paris – „De la fièvre typhoïde en Valachie”, lucrarea reprezentând un studiu clinic și epidemiologic asupra febrei tifoide din Țara Românească, care constituie una dintre primele cercetări românești moderne de patologie internă.

Revenit în țară la vârsta de 29 de ani, după obținerea titlului de doctor în științe medicale, este numit medic al Poliției sanitare și profesor de patologie și terapeutică generală la Școala de Medicină, succedându-l pe prof. Gheorghe A. Polizu (1819-1886). În septembrie 1867 preia postul de medic primar la Spitalul Colțea (în cadrul Secției Medicale) și, după inființarea Facultații de Medicină din București în 1869, devine primul profesor de clinică medicală și dermatologică în cadrul acestei facultăți. Deoarece era la curent cu noutățile Școlii Franceze de Medicină, cursurile profesorului Marcovici era urmărite cu mult interes de studenți, medici și doctoranzi.

Clinician important și cadru didactic extrem de dedicat, doctorul Marcovici aplică metoda examinării sistematice a bolnavului, introducând termometrizarea ca mijloc de investigație clinică. Avea o înclinație și către domeniul bolilor contagioase și epidemice. Cu o concepție înaintată asupra patogeniei și tratamentului anumitor afecțiuni dermatologice atrăgea atenția asupra faptului că multe boli de piele pot fi vindecate, nu acționând direct asupra leziunii, ci ținând seama de ansamblul funcțiilor organismului, în special de starea tubului digestiv.

El a introdus în învățământ examinarea clinică sistematică a bolnavului, corelarea simptomelor cu anatomia patologică, observația clinică zilnică, prezentarea cazurilor la patul bolnavului și utilizarea statisticii medicale în practica clinică. Aceste metode, învățate în marile spitale pariziene, au devenit ulterior standard în medicina românească.

A fost primul președinte al Societății Științelor Medicale din România, înființată în 4 aprilie 1877, care era precursoarea Societății Române de Medicină Internă, având mandate repetate anual între 1877 și 1880 și un mandat în 1882. În această calitate a organizat: ședințe științifice regulate, prezentări de cazuri clinice, schimburi de experiență cu medicina franceză, publicarea de comunicări medicale românești.

Savant de renume internațional, participă la numeroase congrese în marile capitale europene, fiind ales președinte de onoare la anumite congrese precum cel din Bruxelles (1875) sau de la Amsterdam (1879). În mod surprinzător, nu a lăsat o operă tipărită foarte bogată. Faima sa s-a datorat mai ales activității clinice, didactice și organizatorice, nu publicării de tratate. O parte dintre lucrările sale au apărut în reviste medicale sau sub forma unor comunicări către societăți științifice. Din bibliografiile istorice și din cataloagele medicale sunt cunoscute următoarele lucrări: teza sa de doctorat din 1864 - „De la fièvre typhoïde en Valachie”, care analizează febra tifoidă în Țara Românească și include nenumărate observații clinice și epidemiologice realizate înainte de plecarea sa la studii; observații clinice publicate în presa medicală românească pentru diferite cazuri de febră tifoidă, malarie, pneumonie, afecțiuni cardiace și boli digestive, apărute în primele reviste medicale românești din anii 1865–1885; comunicări prezentate la Societatea de Științe Medicale din București prin care a relevat numeroase rapoarte privind: diagnosticul clinic, metodele moderne de examinare a bolnavului, statistica spitalicească și organizarea învățământului medical. A scris mai multe studii și memorii privind patologia internă și diagnosticul clinic publicate în buletinele Societății de Științe Medicale, „Gazeta Medicală” și „Revista Medicală”.

Cu o personaliate empatică, extrem de cultivat, generos și modest, doctorul Marcovici îngrijea și vizita bolnavi fără să fie renumerat. Din păcate, la numai 51 de ani, în plină activitate profesională, trece în neființă, fiind bolnav de ulcer hemoragic, ceea ce a însemnat o mare pierdere pentru medicina românească aflată la început de drum. Este urmat la conducerea Clinicii Medicale de către profesorul Gh. I. Stoicescu (1848-1932).

Bibliografie:
1. Constantin I. Bercuș, „Spitalul Colțea – 275 ani de existență”, 1979
2. M. Mazăre, “Viața și activitatea medicală și științifică a doctorului Alexandru S. Marcovici”, București, 1934.

Sursă foto: https://www.facebook.com/100057057715916/posts/alexandru-s-marcovici-1835-1886fiu-al-profesorului-%C8%99i-scriitorului-simion-m-marc/105706037838402/

Text: D.S. Olteanu, muzeograf

25/06/2026

Doctorul Iacob Felix

Medic de origine cehă (n.1932, Boemia – d.1905, București), naturalizat în România (în 1869 obținea cetăţenia română), Iacob Felix este considerat drept fondator al şcolii române de igienă şi sănătate publică, membru titular (1879) și apoi vicepreședinte al Academiei Române (1885-1886).

Iacob Felix a urmat liceul în orașul Gitschin (azi Jičín) și la Praga, finalizându-și studiile liceale în 1852. În același an s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga, pentru ca în 1855 să se transfere la Facultatea de Medicină a Universității din Viena (Alma Mater Rudolphina). La 22 ianuarie 1858 obține titlul de doctor în medicină, iar câteva luni mai târziu pe cel de magistru în obstetrică și pe cel de doctor în chirurgie. În perioada respectivă, regulamentul universitar austriac prevedea obligația de obținere a unei diplome în trei ramuri principale ale medicinei.

După absolvirea facultății, doctorul Iacob Felix a decis să încerce să-și exercite meseria în altă țară europeană, în care nu se confrunta cu concurența unor colegi cu mijloace financiare superioare și vine la București unde, în 1858, se prezintă la Consiliului medical al Țării Românești, pentru a obține permisul de liberă practică. A fost desemnat medic al oraşului Olteniţa (între anii 1858-1859), iar după Unirea Principatelor Române din 1859 a fost numit medic al judeţului Muscel (1859-1861), apoi în Bucureşti (1861-1882).

Întreaga carieră și-a dedicat-o studiului igienei şi al demografiei şi a luat parte la administrarea sanitară a ţării. A fost profesor de igienă la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (1861-1889), iar după transformarea acesteia în Facultatea de Medicină, a devenit titular al Catedrei de Igienă (1869-1902). A fost, de asemenea, viceinspector general al Serviciului Sanitar al României (1862-1865) şi medic şef al Capitalei (1865-1870, 1875-1892). Între anii 1883-1887 a fost decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

A colaborat cu doctorul Carol Davila, în perioada 1861-1864, la organizarea serviciului sanitar. A participat la Războiul de Independenţă (1877-1878), conducând spitalele militare din zona Turnu Măgurele şi a asigurat asistenţa medicală pentru transportul răniţilor de la Nicopole până la staţiile de cale ferată.

Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iacob Felix a fost crearea unui sistem organizat de igienă publică. Până la acea vreme, prevenția bolilor era adesea ignorată, iar epidemiile făceau ravagii în rândul populației. El a înțeles că educația sanitară și măsurile de prevenție sunt esențiale, motiv pentru care a promovat: igiena personală și publică, controlul strict al bolilor contagioase, izolarea pacienților infectați, precum și introducerea de reguli stricte pentru spitale și sistemul sanitar. Aceste măsuri au pus bazele unui sistem sanitar modern în România, influențând generațiile viitoare de medici și specialiști în sănătate publică.

Considerat drept întemeietor al şcolii române de igienă şi sănătate publică, medicul Iacob Felix este autorul „Tratatului de igienă publică şi poliţie sanitară” (publicat în două volume – 1870 și 1889). A acordat un loc deosebit legăturii existente între factorii economico-sociali şi starea de sănătate a populaţiei. De numele său se leagă introducerea în România a metodei izolării în spitale speciale a bolnavilor contagioşi. Această metodă a ajutat la limitarea răspândirii bolilor și a fost esențială în controlul epidemiilor de holeră și febră tifoidă.

El a fost, de asemenea, un susținător al educării populației asupra riscurile bolilor contagioase. A elaborat în acest sens lucrarea „Sur la necessite et l'installation des hopitaux d'isolement”, publicată în anul 1887. A scris o serie de lucrări referitoare la igiena publică, la biostatistica şi geografia medicală din România şi la combaterea bolilor endemice şi epidemice: „Despre mişcarea poporaţiunii României” (1880), „Sur la prophylaxie de la pellagre” (1882), „Manual elementar de igienă” (1885), „Geografia medicală a României” (1897), „Poveţe pentru păstrarea sănătăţii” (1902), „Igiena şcolară. Istoricul ei. Starea ei actuală” (1903), „Istoria igienei în România în secolul XIX şi starea ei la începutul secolului XX” (patru volume, 1901-1909).

Este important de menționat că primul Congres al medicilor, veterinarilor şi farmaciştilor din România, care a avut loc la Bucureşti în 1884, a fost prezidat de Iacob Felix. Eminentul medic igienist şi-a încheiat activitatea din domeniul sănătăţii publice ca director general al Serviciului Sanitar al României, post pe care l-a ocupat între 1892 şi 1899.

La 30 iunie 1879 a fost ales membru titular al Academiei Române, iar în perioada 18 martie 1885 - 5 aprilie 1886 a fost numit vicepreşedinte al acesteia. A fost și membru al Societăţii Franceze de Medicină Publică şi Igienă Profesională, al Societăţii de Igienă Publică din Bruxelles, al Societăţii Spaniole de Igienă, al Societăţii Franceze de Igienă, al Societăţii Medicilor din Viena, al Institutului Sanitar din Londra, precum şi al Asociaţiei Internaţionale pentru Progresul Igienei.

Doctorul Iacob Felix a murit la București la 19 ianuarie 1905, după o carieră remarcabilă de medic și profesor universitar. A fost înmormântat în Cimitirul Șerban Vodă-Bellu, în sectorul catolic al cimitirului, alături de soția sa – Adele Felix.

Text: D.S.Olteanu, muzeograf
Foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iacob_Felix

29/05/2026

📢 𝗣𝗿𝗼𝗴𝗿𝗮𝗺 𝗱𝗲 𝗥𝘂𝘀𝗮𝗹𝗶𝗶 𝗹𝗮 𝗠𝘂𝘇𝗲𝘂𝗹 𝗠𝘂𝗻𝗶𝗰𝗶𝗽𝗶𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗕𝘂𝗰𝘂𝗿𝗲ș𝘁𝗶

În ziua de duminică, 31 mai 2026 (prima zi de Rusalii), toate muzeele din rețeaua vor fi î𝗻𝗰𝗵𝗶𝘀𝗲 publicului:

👉 Palatul Suțu (Bd. I.C. Brătianu, nr. 2)
👉 Casa Filipescu Cesianu (Calea Victoriei 151)
👉 Muzeul Theodor Aman (Str. C.A. Rosetti nr. 8 )
👉 Muzeul George Severeanu (Str. Henri Coandă, nr. 26)
👉 Muzeul Nicolae Minovici (Str. Dr. Nicolae Minovici, nr. 1)
👉 Muzeul Victor Babeș (Str. Andrei Mureșanu nr. 14A)
👉 Colecția de Artă Ligia și Pompiliu Macovei (Str. 11 Iunie, nr. 36-38)

📆 Programul obișnuit de vizitare, miercuri - duminică, 10.00-18.00 (17.30 ultima intrare), va fi reluat începând cu ziua de miercuri, 3 iunie 2026.

* Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” are un program diferit, fiind deschis de marți până sâmbătă, 14.00 - 22.00 (ultima intrare la 21.00).

✨ Vă dorim sărbători liniștite și o vară plină de inspirație!

20/05/2026

Doctorul Daniel Danielopolu

Daniel Danielopolu (n.1884, București - d.1955, București) – medic clinician remarcabil, fiziolog, farmacolog, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Personalitate importantă a ştiinţei medicale româneşti, a fost primul medic de anvergură care nu a frecventat o universitate occidentală şi nu a efectuat stagii ştiinţifice în străinătate.

Fiul unui profesor strălucit de la Facultatea de Drept, Gheorghe Danielopolu (cu origini macedonene), a urmat liceul „Sf. Sava” din București pe care l-a absolvit la 16 ani. Între anii 1900-1910 urmează studiile universitare și doctorale la Facultatea de Medicină din București, iar în 1910 a obţinut titlul ştiinţific de doctor în medicină cu teza „Contribuţiuni la studiul tuberculinei brute”, distinsă cu medalia de aur a Facultăţii de Medicină. Încă din timpul studiilor se remarcă prin pasiunea sa pentru cercetare, de altfel între anii 1904-1907 lucrează ca șef de laborator la Spitalul Colțea, apoi ca asistent la Laboratorul de Medicină Experimentală al doctorului Ioan Cantacuzino (1863-1934), în perioada 1907-1916.

Contribuţiile lui Daniel Danielopolu în domeniul medicinei au fost multiple. În 1912 a publicat primul volum ştiinţific: „Tulburările ritmului cordului”. În 1919 a publicat, la Paris, monografia „Typhus exanthématique”, lucrare apărută în urma experienţei sale din Primul Război Mondial, când a condus un spital destinat combaterii epidemiei de tifos. Această lucrare va fi reeditată în mai multe rânduri.

Între 1916 şi 1918 a condus Secţia de Boli Contagioase din Iaşi, iar din 1920 până în 1955 a predat la Facultatea de Medicină din Bucureşti (a fost și rector al Universităţii din Bucureşti în anul 1944).

Alături de intensa sa activitate ştiinţifică, Danielopolu a avut şi o importantă activitate socială. Astfel, în 1935 propune crearea Academiei de Medicină şi devine secretarul acestei instituţii timp de 10 ani (până în 1948 când a fost integrată în Academia R.P.R.). A fost membru de onoare al Academiei Române (din 1938) și membru titular al Academiei de Ştiinţe din România începând cu anul 1943. A mai fost membru al Academiei de Medicină din Buenos Aires, al Academiei franceze și spaniole de Medicină, al Societăţii de Endocrinologie din Paris, precum şi al altor foruri internaţionale de medicină şi biologie.

Doctorul Daniel Danielopolu a fost Ministrul sănătăţii şi asistenţei sociale (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) în guvernul N. Rădescu. A avut un rol esenţial în crearea Institutului de Fiziologie Normală şi Patologică, înființat prin decretul prezidențial nr.198 din 1948, care i-a purtat numele și care, ulterior, a fost desființat în anul 2002 (H.G. nr. 1014). Ca director al acestui institut, doctorul Danielopolu coordona activitățile din domeniul fiziologiei clinice, fiziopatologiei, farmacodinamiei, fiziologiei experimentale pe organul terminal, pe organismul animal întreg. A creat condițiile pentru a se realiza o relație funcțională între învățământul medical și cercetarea științifică medicală. După propriul model, apare un nou tip de medic cercetător – „clinicianul experimentator”.

Danielopolu a fost printre primii oameni de ştiinţă care au folosit concepţia cibernetică în fiziologie, prin care organismele şi funcţiile organelor sunt prezentate ca sisteme. A oferit noi interpretări unor concepte fundamentale în medicină şi fiziologie, precum cele de durere şi de boală. A condus cercetări în studiul sistemelor neurovegetative, guşă, reumatism, angină pectorală şi a introdus noi metode de investigare şi de tratament, precum proba atropinei şi ortostatismului, strofantinoterapia cu doze funcţionate în insuficienţa cardiacă, metoda viscerografică în medicina experimentală și cea clinică. A fost o autoritate la nivel mondial în studiul sistemului neurovegetativ, introducând noi metode pentru investigarea acestuia.

Din anul 1951, D. Danielopolu organizează și conduce revistele: „Studii și cercetări de fiziologie normală și patologică”, „Probleme de cardiologie” și „Probleme de reumatologie”.

Concluziile investigaţiilor realizate de Daniel Danielopolu au fost prezentate în 11 volume şi peste 200 de studii, printre care: „Acţiunea digitalei asupra tensiunii arteriale în hipertensiune” (1916), „Angine de poitrine et l'angine abdominale” (1927), „Reactivitatea organismului în fiziologie, patologie, farmacodinamie şi terapeutică” (1955). Promovarea farmacologiei nespecifice (acţiunea medicamentelor prin procese fizice şi fizico-chimice asupra unor componente ale materiei vii) l-a determinat să scrie lucrarea sa de căpătâi, „Probleme de farmacologie nespecifică”, publicată în două volume în anii 1952 şi 1954.

Medicul Daniel Danielopolu a fost căsătorit cu Gabriela, fiica boierului Mihail Kalinderu, care primeşte de la tatăl său casa şi moşia de la Dobreni (Giurgiu). De aceea, conacul Kalinderu de aici se va numi mai târziu conacul Danielopolu. Se pare că în liniştea din afara oraşului, marele cercetător a pus pe hârtie multe din studiile sale. Potrivit unor însemnări din acea perioadă, a fost şi medicul personal al reginei Maria, al marelui om politic Ionel I. C. Brătianu şi al multor alte personalităţi. Tot în publicațiile vremii apar și informații privind o relaţie amoroasă secretă cu doctorița Ana Aslan.

Medicul și academicianul Daniel Danielopolu a fost înmormântat în cavoul familiei Kalinderu, aflat pe aleea centrală din Cimitirul Bellu, la București.

Text: D.S.Olteanu, muzeograf

Sursă foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Danielopolu

29/04/2026

📣 Anunț | 1 Mai la muzeele

De 1 Mai, muzeele din componența Muzeului Municipiului București sunt deschise publicului, cu programul obișnuit de vizitare:
🕙 10.00 – 18.00
⏳ Ultima intrare: 17.30

🔭 Excepție: Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu
🕑 14.00 – 22.00
⏳ Ultima intrare: 21.00

Vă așteptăm! 😊

23/04/2026

Doctorul Dimitrie Gerota (n.1867, Craiova - d.1939, București)

Mare personalitate a medicinei românești care s-a remarcat printr-o bogată activitate de anatomist, chirurg și profesor, urolog și primul radiolog român, precum și membru corespondent al Academiei Române.

Născut la Craiova, într-o familie de origine macedoneană, a fost fiul preotului Dimitrie Constantin Gerota și al Mariei Gerota. În 1886, la 19 ani, devine student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care o finalizează în 1892 cu diploma de „doctor în medicină” (teză de doctorat - „Violetul de metil ca agent terapeutic”). Din timpul facultății, în anul 1889, Dimitrie Gerota obține prin concurs un post de preparator la catedra de anatomie din cadrul Facultății de Medicină aflată în cadrul spitalului Colțea, care era în acea perioadă condusă de profesorul doctor Constantin Dimitrescu Severeanu (1840-1930), instituție în care va profesa timp de patru ani.

După obținerii diplomei i se conferă și dreptul la liberă practică și se hotărăște să participe și la examenul de admitere pentru gradul de medic de regiment clasa a II-a, în rezervă, unde se clasifică pe primul loc. În urma acestui examen se înscrie la concursul pentru bursa „Răducanu Simonide” acordată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Această bursă fusese creată ca urmare a testamentului unui boier din satul Brebeni, jud. Olt (unul dintre cei mai mari filantropi din regiunea Olteniei), care a donat toată averea sa Casei Școalelor cu scopul de a-i ajuta pe tinerii talentați. Juriul decide acordarea bursei lui Dimitrie Gerota pentru perfecționarea studiilor în Franța și Germania pentru o perioadă de patru ani. Începând cu data de 1 noiembrie 1893 își va desfășura activitatea la Institutul de Anatomie condus de profesorul H.Waldeyer (1836-1921) și de profesorul R. Hertwig (1850-1937). Impresionați de calitățile sale profesionale este numit (1895) asistent al primului Institut de Anatomie din Berlin. În cel de-al patrulea an va efectua un stagiu de șase luni la Paris, unde lucrează în laboratoarele profesorilor Poirier și Farabeuf, dar și la serviciul de boli al căilor urinare al profesorului Guyon (1831-1920).

După efectuarea cu succes a acestor stagii de perfecționare profesională, se întoarce în țară și este numit în 1897, profesor la catedra de anatomie descriptivă de la Școala de Belle-Arte din București, unde își va desfășura, neîntrerupt, activitatea timp de 17 ani. Aici l-a avut elev pe marele sculptor, pe atunci student, Constantin Brâncuși. Între anii 1901-1902, Brâncuși, sub îndrumarea lui Dimitrie Gerota în sălile de disecție și împreună cu acesta, a realizat lucrarea considerată un mare succes și denumită de el „Jupuitul”. În mai 1903, acest ecorșeu (figură sculptată care arată muşchii corpului fără piele) a fost expus la Ateneul Român (fiind apoi multiplicat de artist în patru exemplare). De altfel, profesorul Gerota îl va ajuta ulterior pe Brâncuși să plece la Paris și-i va asigura un venit lunar.

În perioada stagiilor efectuate în Germania a fost atras în mod deosebit de descoperirea razelor X, fiind impresionat de lucrarea fizicianului Wilhelm von Konrad Rontgen (1845-1923), publicată în 1896. Reușește să-și procure primul aparat Röntgen și în anul 1898 publică lucrarea „Razele lui Röntgen sau Razele X”. Ca urmare a propunerii profesorului C. Severeanu, doctorul Gerota preia conducerea laboratorului de radiologie de la spitalul Colțea, fiind considerat astfel primul medic radiolog din România.

În aprilie 1898 este numit asistent al Secției de Chirurgie și Patologie Experimentală la Institutul de Ginecologie din București. În anul următor, participă la concursul de medic secundar al Eforiei Spitalelor Civile, în specialitatea chirurgie, unde se clasează pe primul loc. La Spitalul Militar Central, inițiază cursuri practice cu personalul spitalului, pentru cunoașterea utilizării aparatul Rontgen, la radioscopii și radiografii. Cursurile susținute cu studenți Institutului Medico-Militar se vor desfășura pe tot parcusul anului 1899. Devine, astfel, fondatorul primei școli de radiologie din România.

În anul 1904 obține catedra de urologie de la spitalul Colțea și se preocupă de construirea unui așezământ sanatorial propriu, care se va deschide în 1909 sub denumirea de „Sanatoriul de chirurgie și faceri” (proprietate a profesorului doctor Gerota), unde va opera până la sfârșitul vieții (3 martie 1939). Printr-un ordin al Ministerului Sănătății, în 1954 acest sanatoriu este preluat de Ministerul Afacerilor Interne, iar în 1998 s-a aprobat revenirea la numele fondatorului său.

Pentru meritele sale profesionale incontestabile și a calităților pedagogice, este ales membru corespondent al Academiei Române în 1916, oferind astfel prilejul profesorului Victor Babeș să-i caracterizeze activitatea profesională: „Doctorul Gerota este înainte de toate un admirabil tehnician. Metodele și procedeele sale sunt cunoscute în toată lumea medicală, lucrările sale sunt o valoare extraordinară și figurează cu cinste în manualele reputate de anatomie”. În 1926, când se stinge din viață doctorul Thoma Ionescu (1860-1926), cele două catedre de anatomie topografică se reunesc sub conducerea dr. Gerota, conducându-le până la pensionarea sa din 1937.

În 1929 publică una din cele mai importante lucrări ale sale, sub forma unei monografii – „Apendicita și celelalte maladii ale apendicelui vermiform”, premiată de Academia Română. În anul 1927 este ales președinte al „Societații de Chirurgie, Urologie, Obstetrică și Ginecologie” și vicepreședinte al „Societații Române pentru Istoria Medicinei”, împreună cu profesorul Mina Minovici (1858-1933) și doctorul N. Racoviceanu (1860-1942). De asemenea, în 1934, este numit vicepreședinte al „Asociației română contra cancerului” și, în 1935, președinte al „Societații de Radiologie și Electro-Radiologie Medicală”.

Dintre multiplele realizări ale doctorului Gerota începute în anii 1895- 1896, se disting două metode importante de cercetare. Este vorba despre formaldehida și descrierea fasciei renale, cunoscută azi ca „fascia Gerota”. Cea de-a doua metodă originală de evidențiere a limfocitelor (care cu mici modificări se folosește și astăzi) constă într-o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota” (1896). Din nefericire, a fost și primul medic român sever afectat de raze X, ca urmare a expunerii profesionale, suferind o radiodermită a mâinilor, ulterior fiind diagnosticat cu un epiteliom – o formă de cancer – care a necesitat amputarea mâinii.

În afară de activitatea medico-chirurgicală, Dimitrie Gerota a patronat o mare activitate filantropică, oferind hrană, alimente și găzduire (în camerele sanatoriului său) unui număr mare de copii săraci, studenți, intelectuali și multor pesoane lipsite de mijloace materiale de subzistență. Dimitrie Gerota a fost ales, în decembrie 1937, parlamentar pe listele partidului „Totul Pentru Ţară”, iar în perioada comunistă, pentru aproape jumătate de secol, numele ilustrului chirurg Dimitrie Gerota a fost ocolit, deoarece a fost membru al Mișcării Legionare, respectiv membru în senatul legiunii.

Dimitrie Gerota a încetat din viatã la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu, București. A fost căsătorit cu Maria Drăghiescu, fiica altui medic român. A avut un fiu, Dimitrie Gerota.

Text: D.S. Olteanu, muzeograf

Bibliografie:

Atanasiu, I. - Activitatea stiintifică și socială a lui Dimitrie Gerota în „Trecut și viitor în medicină” sub redactia lui Brătescu G., Editura Medicală (București).

https://www.independentaromana.ro/dimitrie-gerota-1867-1939/

https://www.travellerinromania.com/fig/dimitrie-gerota/

Sursă foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gerota

Address

Strada Andrei Mureșanu Nr. 14A
Bucharest

Telephone

+40212302302

Website

http://muzeulbucurestiului.ro/muzeul-victor-babes.html

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Muzeul Victor Babeş posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Want your museum to be the top-listed Museum in Bucharest?