01/03/2026
POVESTEA LUI ALEX
(Drumul de la copilul pus la muncă, la creator de lumi)
„Poate s-a încurcat lumea pe parcurs, așa că vreau să spun clar cine sunt: mă numesc Alex.”
Nu vin dintr-un mediu privilegiat.
Nu vin dintr-o familie de antreprenori.
Nu vin dintr-un context în care lucrurile au fost ușoare.
Am fost crescut cu munca.
De foarte mic copil, părinții mei m-au pus în mijlocul treburilor. Nu ca pedeapsă, ci ca formare. Am învățat devreme ce înseamnă responsabilitatea, disciplina, efortul, respectul pentru muncă și pentru oameni. Nu teorie, ci practică zilnic.
Munca nu era o opțiune. Era normalitate.
Și tocmai asta m-a construit.
Povestea mea de antreprenor nu a început într-un birou, cu un plan de afaceri bine pus la punct, ci pe marginea drumului, în copilărie. Aveam doar 7 ani când am făcut primele „vânzări” lângă Dumbravă – Pădurea Colorată. Cu mâinile murdare de suc de afine și cu ochii plini de curaj, vindeam mure, căpșuni,cireșe și vișine oamenilor care treceau pe acolo. Atunci nu știam cuvinte mari precum „antreprenoriat” sau „leadership”. Știam doar că îmi place să vorbesc cu oamenii, să le ofer ceva bun și să simt că munca mea are valoare.
Mai târziu, am dus lucrurile un pas mai departe: siropuri și dulceață făcute în casă, cu rețete simple, curate, așa cm le făceau ai mei. Fiecare borcan era, de fapt, o lecție despre răbdare, responsabilitate și respect față de client. Nu vindeam doar produse, vindeam o bucățică din munca și din povestea familiei mele.
Drumul m-a purtat apoi pe Transalpina, la Rânca. Acolo, între munte și cer, am înțeles ce înseamnă să muncești cu adevărat pentru visul tău. Frigul, oboseala, zilele lungi – toate m-au învățat disciplină. Iar părinții mei au fost mereu acolo: nu doar cu sprijin moral, ci și fizic, prezenți ori de câte ori era nevoie. Ei mi-au fost primul „partener de afaceri”, primul exemplu de perseverență și corectitudine.
Astăzi, când vorbesc despre leadership și antreprenoriat, nu o fac din cărți, ci din experiență. Am crescut printre oameni, învățând să le ascult nevoile, să fiu consecvent și să nu uit de unde am plecat. Cred că un lider adevărat nu se formează peste noapte, ci pas cu pas, din lucruri mici făcute bine, din respect pentru muncă și din recunoștință pentru cei care ți-au fost alături pe drum.
În clasa a XII-a, la liceu, am făcut un pas pe care mulți nu au curajul să-l facă nici la 30 de ani:am intrat în antreprenoriat.
Nu din dorință de bani rapizi.
Nu din dorință de faimă.
Ci dintr-un gând foarte simplu și foarte clar:
„Nu vreau să fiu angajat toată viața. Vreau să-mi construiesc propriul drum.”
Aveam 18–19 ani.
Zero experiență reală în business.
Zero siguranță.
Zero plasă de siguranță.
Dar aveam un lucru: determinare.
Prima mea afacere a fost cu cozonacul secuiesc (kürtőskalács).
A fost cea mai grea etapă din viața mea antreprenorială.
Nu vindeam doar un produs.
Trebuia să schimb mentalități.
Oamenii nu înțelegeau produsul: avea gaură în interior, nu era „cozonacul clasic”. Numele „kürtőskalács” era greu de pronunțat, produsul era perceput ca „ciudat”,
lumea era obișnuită cu cozonacul clasic, plin de miez.
Am fost nevoit să-l redenumesc simplu:
„cozonac secuiesc”, ca să poată fi acceptat.
A urmat cea mai grea etapă din business:
educarea clientului.
Timp de aproape 3 ani, am construit încredere pas cu pas.
Zi de zi.
Om cu om.
Client cu client.
Oamenii spuneau:
„Cum să dau 10 lei pe un cozonac fără miez, când cozonacul clasic e 15 lei și e plin?”
Dar eu nu am mers niciodată pe cantitate.
Am mers pe calitate.
Am ales ingrediente bune.
Am ales materie primă curată.
Am ales gust real.
Am ales să construiesc reputație, nu volum.
Și încet, foarte încet, lucrurile s-au schimbat.
Au urmat alte lupte:
●găsirea locurilor de vânzare
●festivaluri
●bâlciuri
●zone turistice
●concurență veche, instalată de 10–20 de ani
●blocaje pe aleile principale
●refuzuri constante
●uși închise
Am vândut mult timp la:
-Peștera Muierii de la Baia de Fier
-Peștera Polovragi
Acolo mi-am format adevărata experiență de lucru cu oamenii.
Acolo am învățat: -Psihologie de client.
-Comportament.
-Reacții.
-Decizii.
-Frică.
-Încredere.
Am încercat și la Băile Herculane — dar fără succes.
Locurile bune erau blocate de ani de zile.
Aceeași problemă peste tot:
-dacă nu ești „instalat”, nu exiști.
Apoi au venit controalele.
Multe,continue,grele,obositoare.
Dar paradoxal, ele :
●m-au format.
●m-au educat.
●m-au maturizat.
M-am simțit ca un copil mic în primii ani de școală.
Învățam regulile vieții reale.
Învățam legislație.
Învățam disciplină.
Învățam responsabilitate reală.
Și spun asta cu sinceritate:
le sunt recunoscător.
Au fost și alte probleme:
-lipsa furnizorilor;
-infrastructură slabă;
-lipsă de rute comerciale;
-aprovizionare dificilă;
-angajați fără experiență;
-oameni care trebuiau formați de la zero;
-nevoia unei echipe.
În timp, din muncă, încredere și oameni frumoși, s-a născut ceva mai mult decât o echipă: Familia La Ducu.
Familia La Ducu nu a fost doar o echipă de muncă, ci o adevărată familie. A fost formată din tineri ambițioși, care au muncit mult, cu dedicare și pasiune, dar care au știut și să trăiască frumos fiecare moment petrecut împreună. Dincolo de responsabilități și provocări, am creat amintiri minunate, am râs, ne-am susținut unii pe alții și am construit o legătură puternică, una care rezistă și astăzi.
Ca lider, pot spune cu toată sinceritatea că nu aș fi reușit fără această echipă unită. Fiecare membru și-a dat tot interesul, a pus suflet și a susținut nu doar afacerea, ci și procesul meu de dezvoltare ca antreprenor. Împreună am crescut, am învățat și am devenit mai buni.
Pe Transalpina nu am câștigat doar clienți, ci o echipă. Zile și nopți petrecute împreună, în frig sau în soare, muncind umăr la umăr – așa ne-am trăit verile și iernile. Acolo s-au legat nu doar planuri de muncă, ci și prietenii, încredere și respect. Transalpina ne-a fost școală de caracter: ne-a învățat să fim uniți, rezistenți și să nu renunțăm când e greu.
De atunci, nu am mai reușit să construiesc o echipă atât de unită, cu aceeași chimie și același spirit. Familia La Ducu rămâne un capitol special din viața mea, o dovadă că atunci când oamenii sunt uniți, munca devine mai mult decât un job – devine o poveste de viață.
Anii au trecut.
M-am dezvoltat.
Am devenit mai bun.
Mai calculat.
Mai strategic.
Dar simțeam clar că nu acesta e drumul final.
În 2018, cu banii strânși din anii de muncă grea — prin frig, ploaie, vânt, zăpadă, refuzuri și efort —
am cumpărat un teren.
Visul: un obiectiv turistic.
Un proiect al meu.
Ceva durabil.
Ceva care să rămână.
M-a inspirat ideea Castelului de Lut.
Dar nu am vrut să copiez nimic.
Nu am vrut să reproduc munca altora.
Voiam ceva unic. Autentic. Original.
Într-o vacanță în Turcia am văzut o casă răsturnată.
Atunci nu i-am dat importanță.
Dar o lună mai târziu, ideea mi-a revenit obsesiv.
Am început să caut.
Am început să studiez.
Am descoperit că în România nu exista acest concept.
Și am spus: „Asta e.”
Am schițat casa pe un caiet de matematică.
Am tăiat fierul cu mâinile mele, cu doi prieteni.
Am făcut schițele singur.
Am proiectat structura singur.
Am găsit un sudor cu peste 30 de ani experiență.
Când i-am spus ce vreau să fac, a început să râdă.
Mi-a spus că sunt nebun să investesc bani într-un proiect pe care nu-l pot testa nicăieri.
Că nu există studiu de piață.
Că nu există garanții.
Că nu există siguranță.
Avea dreptate.
Dar eu aveam altceva:
viziune.
Am încetat să mai spun oamenilor ce fac.
Pentru că toți râdeau.
Am construit în tăcere.
În aproximativ 3 luni, exteriorul era gata.
Am deschis porțile.
Primele luni au fost un eșec financiar total.
În 6–8 luni, încasări de aproximativ 1000€.
Cheltuieli zilnice mari.
Pierderi constante.
Presiune psihică enormă.
Dar nu m-am oprit.
Am continuat construcția interiorului.
L-am finalizat.
Și atunci a început schimbarea.
Oamenii au început să vină.
Reacțiile au început să fie pozitive.
Impactul a început să se vadă.
Scopul meu nu a fost niciodată doar profitul.
Scopul meu a fost mai mare:
👉 să pun Bumbești-Pițic pe hartă
👉 să pun Gorjul pe harta turistică
👉 să pun România pe harta turismului experiențial
În 2020 am început Satul Răsturnat:
●Un proiect mare.
●Un proiect greu.
●Un proiect care a durat peste doi ani.
●Cu echipă.
●Cu plan.
●Cu structură.
●Cu viziune clară.
Astăzi, Satul Răsturnat este:
-un concept unic
-un proiect autentic
-o lume construită din imaginație
-o identitate proprie
-un univers tematic complet
Cu:
○căsuță rotundă răsturnată
○casă tradițională întoarsă
○căsuța ștrumfilor
○căsuța lui Moș Crăciun
○căsuța lui Grinch
○case tematice
○spații experiențiale
Funcționare:
-7 căsuțe vizitabile tot anul
-9 căsuțe vizitabile iarna
*FILOSOFIA MEA*
Nu construiesc pentru trenduri.
Nu construiesc pentru modă.
Nu construiesc pentru like-uri.
Nu construiesc pentru validare.
Construiesc pentru:
✔ identitate
✔ durabilitate
✔ unicitate
✔ impact
✔ memorie colectivă
✔ experiență reală
Nu m-a interesat niciodată drumul ușor.
M-a interesat drumul adevărat.
Nu m-a interesat să fiu rapid.
M-a interesat să fiu solid.
Nu m-a interesat să copiez.
M-a interesat să creez.
Satul Răsturnat nu este un proiect turistic.
Este o extensie a poveștii mele.
Este copilul muncii mele.
Este forma fizică a viziunii mele.
Este materializarea unui drum început în clasa a XII-a:
●de la cozonacul secuiesc
la obiectiv turistic
●de la vânzător ambulant
la creator de univers
●de la improvizație
la construcție de identitate.
Este o poveste despre curaj, perseverență și puterea de a construi acolo unde alții văd doar limite.
