12/08/2026
Orizontul Maramureșului are un fel aparte de a păstra tăcerile, dar ieri, tăcerea a devenit poveste.
Am trecut pragul casei lui Dumitru Florea — fost miner la EM Nistru și, mai presus de toate, un suflet care a învățat să găsească frumosul în orice lucru.
Este ceva aproape mistic în destinul acestui om.
Ani de zile, mâinile lui au înfruntat muntele, au săpat în adâncuri și au salvat vieți acolo unde pericolul era la tot pasul și totuși Dumitru Florea nu a lăsat subteranul să-i împietrească inima, a luat duritatea stâncii și a transformat-o în artă, alegând lemnul ca martor al trecerii sale prin viață.
Să pășești în atelierul și casa domnului Florea înseamnă să intri într-un univers unde timpul curge altfel. Crengile rătăcite prin pădure sau buturugile aduse din pădurile Nistrului — bucăți de lemn pe care mulți le-ar fi trecut cu vederea — au primit a doua șansă, iar în mâinile meșterului, ele au început să respire.
Viața de zi cu zi a maramureșenilor, chipurile brăzdate ale bătrânilor, truda și bucuriile lor sunt redate până în cele mai mici detalii, lăsând să se vadă în fiecare tăietură de daltă dragostea meșterului pentru neamul său.
Pe lângă sculptură, pereții casei adăpostesc chipuri de mari voievozi și întemeietori de neam, dar și legende pictate pe pânză — mărturii ale unui spirit adânc ancorat în credința și istoria acestui pământ.
„Muntele mi-a dat pâinea, dar lemnul mi-a salvat sufletul.” - pare să șoptească fiecare lucrare dăltuită.
Am plecat din casa marelui artist cu inima plină și cu o reverență adâncă în fața unui talent rar, cizelat în întuneric pentru a lumina sufletele celor ce-i privesc opera, aici, la suprafață.
