18/03/2025
Covorul maramureșean – o filozofie țesută a lumii arhaice
✨Veșnicele interogații pe care le-a formulat omul arhaic de-a lungul întregii sale existențe referitor la natura și sensul condiției umane, la relația sa cu sacrul, sunt izvorul filozofiei culturii tradiționale, a unei conștiințe filozofice populare. Lucian Blaga interpretează această conștiință populară precum o revărsare a „întregii personalități omenești”, iar „pentru cugetarea noastră este sângele ce-i dă viață și trăire organică, pentru inima noastră fondul strălucit pe care ne proiectăm râsul sau melancoliile noastre zilnice, și poate cel mai însemnat leagăn pentru voința noastră.”
✨ Ideea de sacru, referitor la covoarele maramureșene (și nu numai), e sesizabilă pornind de la menționarea acestora în scrisorile de zestre. Conform tradiției, foaia de zestre se întocmea în ziua logodnei, după o negociere unde tocmeala, învoiala și făgăduința erau cuvinte de ordine. Iată, covorul apare pomenit în scrisorile de zestre, într-un moment sacru, cel al logodnei, moment pregătitor al celei de a doua etape a devenirii, căsătoria. Deseori, foaia de zestre era autentificată și întărită de către o instituție a statulul (reprezentant al profanului) sau de un reprezentant al bisericii, preotul (reprezentant al sacrului).
✨ Din tipologia covoarelor de Maramureș fac parte și covoarele de ritual, precum cele pe care îngenuncheau mirii în fața altarului în timp ce-și rosteau jurământul de credință, fiind un „însoțitor” al celor doi tineri în momentul sacru al căsătoriei. Covorul se dăruia bisericii (un dar adus sacrului) sau urma a fi întins pe masa din „camera bună” a nou întemeiatei familii. Covorul ritualic de pe „copâreșeu” (sicriu) îl conducea pe om pe ultimul său drum din ASTĂ LUME. Era un însoțitor în cel de-al treilea moment al devenirii, al trecerii ultimei trepte a întemeierii cosmice, moartea, conform credinței populare. La finele ceremonialului covorul era dăruit bisericii.
✨ În gospodăria maramureșeană tradițională, covorul domină decorul interiorului și este amplasat în locurile sacre ale acesteia: întins pe masă, pe pat sau deasupra patului, pe monumentalele rude. Ele au menirea de a însoți în gospodărie omul pe întregul parcurs al vieții sale pământești, de la leagăn la mormânt, ca mai apoi, să fie lăsate moștenire următoarelor generații, păstrând în ele timpul mitic într-un spațiu mitic.
✨ Întregul proces tehnologic de realizare a covoarelor, începând de la pregătirea materiei prime până la actul final al țeserii, era realizat de către femeie. Femeia era cea înzestrată cu puteri magice. Ea era cea care „torcea firul vieții”, era cea dătătoare de viață, bocitoare, descântătoare, tămăduitoare, vrăjitoare, moașă, fiind elementul pământesc central de implorare a divinității. Precum spunea etnologul Paul Petrescu „ pe scoarțele maramureșene femeile care torc au ceva din gravitatea și solemnitatea unor preotese îndeplinind un ritual. Silueta lor dreaptă, cu mâinile ridicate până la înălțimea umerilor ca pentru un gest sacru, are măreție.” Femeile sunt cele care, în compoziții ample sau monumental de simple, genetic înzestrate cu un simț estetic de excepție, în mod conștient sau nu, prin motivele țesute, ilustrau viața, tot ceea ce le înconjura, natura cu care trăiau în armonie, LUMEA DE JOS și LUMEA DE SUS.
✨ Din patrimoniul bogat al Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș am ales un covor deosebit, de taină (am avea timida pertinență de a afirma), în a cărei poveste creată de măiestria țesătoarei, prin intermediul motivelor și simbolurilor, vom desluși mesaje care vin din timpuri îndepărtate care vorbesc despre o anumită filozofie a vieții, despre o lume interesantă demult dispărută sau în curs de schimbare, dar care mereu se supuse relației complexe dintre OM și UNIVERS.
„Cu timpul, când această parte a României va fi cunoscută, am convingerea că lumea va fi nimicită de sentimentul decorativ, de bogăția imaginativă, de darul înnăscut al coloritului, de care dau dovadă țesătoarele de covoare din Maramureș.”, afirma Academicianul George Oprescu, în anul 1937.
✨ Covorul cu numărul de inventar T1809 a fost achiziționat în anul 2012, devenind unul dintre cele mai speciale covoare maramureșene de Botiza aflate în patrimoniul muzeului. Este realizat în război de țesut orizontal (teară), în două ițe, cu urzeala din fire de cânepă și băteala din lână, având lungimea de 224 cm și lățimea de 140 cm. Firele sunt vopsite cu ajutorul plantelor tinctoriale și a mineralelor cu potențial tinctorial. Ingeniozitatea și priceperea țesătoarei se remarcă prin combinarea mai multor tehnici tradiționale de țesere. Motivele sunt alese printre fire, în tehnica Karamani cu tăieturi, Karamani cu găurele și tehnica firelor întrepătrunse, conferind covorului un aspect monumental, dantelat.
✨ Compoziția decorului este organizată într-un câmp ornamental central extins, cu fond albastru, ce concentrează motive astrale (steaua) și un contur închis, cu fond negru, format din două borduri identice laterale și două borduri identice orizontale ale căror motive „alese” (antropomorfe, zoomorfe și vegetale) devin personajele înzestrate cu puteri magice ale poveștii țesute.
✨ La o primă lectură vizuală, povestea debutează cu identificarea unui spațiu mitic prin cromatica purtătoare de semnificații: PĂMÂNTUL negru și CERUL albastru. Culoarea devine simbol, devine imaginea abstractă a UNIVERSULUI și a sentimentului de împăcare cu parcursul firesc al devenirii omului. Limbajul nonverbal al compoziției decorative ilustrează perpetuarea, infinitul, repetivitatea ciclurilor vieții. Este o călătorie complexă, cu care fiecare dintre noi ne identificăm, înfruntând obstacole, învățând lecții fundamentale și suferind transformări profunde.
✨ Linia frântă (zig-zag) „aleasă” pe borduri, infinită prin reprezentarea sa fără întrerupere pe întregul contur, simbolizează drumul vieții, cu tot ceea ce ţine de el: urcare şi coborâre, stânga şi dreapta, obstacol, închidere şi deschidere, ardere şi tentaţie, revenire şi repornire, rătăcire şi atingerea ţelului. Motivele antropomorfe feminine (ciobănița, femeia cu zadie) sunt însoțitoarele eterne ale acestui drum. Două câte două, cu mâinile prinse și ridicate către cer, înalță rugi pentru binele comunității, a familiei, a casei. Dar nu e rugă de sinceră credință ce nu e ascultată, ce nu rodoște copacul vieții (pomișorul), acel simbol universal, ce de astă dată, apare ritmic, sacadat, precum o firească recompensă divină, pe întergul chenar al țesăturii.
✨ Și mereu în basmele populare se află o călăuză. De astă dată cerbul, acel animal săbatic cu statut aparte în folclorul românesc, cel „plăcut munților: iarna, crengile copacilor singure se pleacă, ca să mănânce mugur”. El e cel ce rupe orizontul social, e plin de putere, puritate, un simbol al fecundității, dispunând de un surplus de sacralitate, donator de energie și bunăstare. E imaginea emblematitică a naturii în ipostaza sa sălbatică a „apei netulburate”.
✨ Caracteristic artei populare românești, decorul e mereu în consens cu forma și mesajul. Precum un AXIS MUNDI, pe mediana verticală (simetric sus-jos, în sensul țeserii), motivul ciobăniței e cel care leagă, în perpetuă reluare, conectându-se cu câmpul ornamental central, CERUL, într-o neobosită stare de veghe, cu un sens de înțelepciune intuitivă și experimentală. E acel nomad ce reprezintă sufletul omului, mereu trecător prin lume. Un observator al cerului, al Soarelui, al Lunii, al stelelor, e cel ce prezice viitorul și ne e călăuză tacită. Și... iată, CERUL! Concentrat în vizualul decorului, e infinit pentru cel ce vede, nu doar privește. O pleiadă de stele, diferite ca formă, dispuse în compoziție pe diagonale ascendente. Căci, toți ne naștem „sub o stea”, cu toții avem o stea a noastră... și ne va călăuzi până la contopirea fiecăruia în parte cu UNIVERSUL, până la ultima etapă a devenerii! CERUL, în credința populară românească, mereu a avut o viziune particulară ce s-a transmis prin creații folclorice, prin legende și mituri.
Și-am încălecat pe-o STEA ...și v-am spus povestea așa!...
✨ Dacă povestea v-a convins, atunci, cu atât mai mult acest covor și-a găsit menirea muzeală, făcând parte din expoziția itinerantă Tehnici tradiționale de țesere a scoarțelor și covoarelor din România și Republica Moldova, o expoziție cu o derulare temporală remarcabilă, de trei ani (2024-2026) care aduce la numitor comun patrimoniul a șapte muzee de etnografie din România: Muzeul Oltenieni - Craiova, Muzeul Astra - Sibiu, Muzeul Național al Țăranului Român - București, Complexul Național Muzeal Piatra - Neamț, Muzeu Județean Botoșani, Muzeul Maramureșean - Sighetu Marmației și Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș - Baia Mare, aflată sub patronajul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO.
🖋curator Anamaria Nagy
✨ Bibliografie:
1. Blaga, Lucian, Încercări filozofice, Editura Facla, Timișoara, 1997
2. Pamfil, Tudor, Pământul după credințele poporului român, Editura Paideia, București, 2001
3. Otescu, Ioan, Credințele țăranului român despre cer și pământ, Editura Paideia, București, 2002
4. Ștefănescu, I. D., Arta veche a Maramureșului, București, 1967
5. Dăncuș, Ioana, Covorul maramureșean, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2011
6. Petrescu Paul, Creația plastică țărănească, Editura Meridiane, București, 1976
7. Romulus, Bogdan, Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, 2009, ediție digitalizată, cimec, 2016
