18/06/2026
Astronomie Populară și punere în scenă: legendă românească despre constelații, imaginație și locul omului în Univers
”Cunoașterea cerului, una din problemele fundamentale ale astronomiei de poziție înseamnă, în primul rând, cunoașterea stelelor celor strălucitoare precum și a constelațiilor, aceste grupuri stelare concepute în vremuri demult apuse.
Omul antic și-a imaginat pe cer ființe și obiecte legate de viața lui de toate zilele și de cultele religioase, precum și cu diferite fenomene ale naturii, pe care el nu și le putea explica.
În decursul vremurilor, multe dintre aceste denumiri imaginate s-au pierdut, ajungând până la noi doar cele create de vechea cultură greacă. Ele au fost transmise din generație în generație, fie prin legenda scrisă sau purtate de viul grai, fie de textele astronomice. O mare parte din denumirile constelațiilor sunt specifice poporului român, ele fiind legate de viața de zi cu zi a oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri.
Bolta cerească cu spuza ei de stele a vrăjit și a aprins imaginația oamenilor din timpuri străvechi, din momentul când omul și-a ridicat conștient ochii spre cer. Chiar dacă realitatea este departe de credințele celor care au trăit cu milenii înaintea noastră, în astronomie s-au păstrat totuși unele denumiri, în special cele date constelațiilor și unor stele de pe bolta cerească, doar pentru a păstra cerului poezia cu care l-au înzestrat anticii.
Cerul ne apare sub două aspecte. Ziua, ca o calotă sferică, a cărei culoare variază de la albastru deschis (azuriu), până la violet, – iar noaptea, ca o calotă întunecoasă, pe care par a fi fixate, ca niște puncte luminoase, stelele și planetele.
Forma de boltă se explică prin însușirea ochiului omenesc de a plasa la aceiași distanță obiectele foarte îndepărtate, mai ales când ele sunt în direcții diferite. La aceasta mai contribuie și difuziunea luminii, adică împrăștierea în toate direcțiile, prin reflexie și refracție a razelor solare de către particulele opace, solide și gazoase suspendate în atmosferă, care limitează vederea la o anumită distanță, formând un fond de perspectivă pe care par proiectați aștri.
Culoarea albastră a cerului se datorează tot difuziei luminii solare în atmosfera terestră, difuziune care este mai pronunțată pentru radiațiile albastre și violete. În sprijinul acestei explicații pot fi date următoarele fapte de observații: A. La altitudini mari, unde atmosfera este mai rarefiată, difuziunea luminii este mult mai slabă și de aceea culoarea cerului este mai întunecoasă, iar stelele mai strălucitoare se pot vedea din văile adânci și în timpul zilei chiar; B. În lunete, tubul reduce lumina difuză și astfel cerul pare mai închis. Din același motiv, se pot vedea stele pe cer și din puțurile adânci. Dacă nu ar exista atmosfera, cm este în cazul Lunii, în momentul în care am fi în umbră ne-am găsi într-o obscuritate deplină pe fondul negru al cerului s-ar putea vedea în același timp soarele, luna, planetele și stelele; C. Pe fotografia unui peisaj făcută cu plăci sensibile la roșu și cu filtre care împiedică trecerea radiațiilor albastre, vegetația apare albă iar cerul negru, deoarece clorofila reflectă puternic razele roșii care trecând prin filtru se imprimă pe placa fotografică, pe când razele albastre și violete, care dau culoarea cerului, sunt oprite de filtru să ajungă la clișeu. (…)
De pe suprafața pământului vedem bolta cerească ca o calotă minusculă pe care ne apare proiectat întregul univers accesibil observațiilor. Datorită unui efect de apreciere, calota cerească ne apare ca o boltă lățită spre orizont și turtită deasupra capului. De aici și denumirea de boltă cerească ce i s-a dat.
Bolta cerească a fost considerată vreme îndelungată ca o realitate materială. De aici și denumirea de firmament ce i s-a dat cerului. Din faptul că acestei aparențe nu i se poate sustrage nimeni și că bolta cerească pare că însoțește pe om oriunde s-ar deplasa el pe pământ, nu s-a tras concluzia, cm ar fi fost firesc, că cerul nu-i decât o aparență înșelătoare, ci din contra, el a fost înlocuit cu noțiunea de sferă cerească, care înconjoară pământul. La aceasta a contribuit și faptul că pozițiile relative ale stelelor se schimbă extrem de încet, încât ele par fixe pe o sferă care se rotește în jurul nostru. Dacă observăm câteva ore cerul înstelat, avem impresia că sfera cerească în întregime, se rotește (ca un corp rigid) de la răsărit spre apus, cu o perioadă de 24 de ore. Acest fenomen se numește mișcarea de rotație diurnă a sferei cerești (sau pe scurt mișcare diurnă). Mișcarea diurnă este aparentă, în realitate mișcarea este a pământului care se rotește în jurul axei sale de la apus spre răsărit. Din această cauză avem impresia că bolta cerească se rotește în jurul nostru.
În cele ce urmează o să redăm o legendă românească în legătură cu aspectul cerului înstelat și a principalelor constelații vizibile din țara noastră. Chiar și din această legendă se poate vedea preocuparea poporului nostru pentru studiul cerului și a fenomenelor cerești din timpuri străvechi, iar datorită unor denumiri date obiectelor de pe cer, se poate vedea, o dată în plus originea daco-romană a poporului nostru.” (Prof. Tomoiagă Găvrilă, Complexul Astronomic, Baia Mare, 1980)
https://planetariubm.ro/2012/06/08/din-istoria-planetariului-baia-mare-legenda-cerului-instelat-spusa-de-gavrila-tomoiaga/
