22/09/2026
68 de ani de la Premiera Operei OEDIP de George Enescu în România
Premiera națională a avut loc luni, 22 septembrie 1958, la Teatrul de Operă și Balet din București, actuala Operă Națională București. Spectacolul a încheiat prima ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”, desfășurată între 4 și 22 septembrie. Festivalul fusese organizat la numai trei ani după moartea compozitorului și reunise personalități internaționale precum Yehudi Menuhin, David Oistrah, Nadia Boulanger și Claudio Arrau.
Momentul avea o semnificație aparte: Enescu nu mai era în viață pentru a-și vedea opera montată în România. Premiera absolută avusese loc cu 22 de ani înainte, la 13 martie 1936, la Opéra Garnier din Paris, cu André Pernet în rolul lui Oedipe și Philippe Gaubert la pupitru.
Lucrarea, pe un libret francez de Edmond Fleg, este inspirată în principal din tragediile lui Sofocle Oedip rege și Oedip la Colonos. Procesul de creație fusese extraordinar de lung: primele schițe datează din 1910, iar orchestrația a fost încheiată în 1931.
Conducerea muzicală a premierei bucureștene i-a revenit lui Constantin Silvestri, unul dintre cei mai importanți dirijori români ai secolului XX. Regia a fost realizată de Jean Rânzescu, decorurile de Roland Laub, costumele de Ofelia Tutoveanu, pregătirea corului de Gheorghe Kulibin, iar coregrafia de Gelu Matei.
Rolul principal i-a revenit baritonului David Ohanesian, pe atunci un artist încă tânăr. Interpretarea lui Oedipe avea să devină unul dintre reperele carierei sale. Muzeul Național „George Enescu” păstrează inclusiv fotografii de la premiera din 1958 cu Ohanesian, Silvestri, Rânzescu și alți membri ai distribuției.
Distribuția serii de 22 septembrie a fost impresionantă:
David Ohanesian – Oedipe
Elena Cernei – Iocasta
Nicolae Secăreanu – Tiresias
Zenaida Pally – Sfinxul
Ionel Tudoran – Laios
Alexandru Enăceanu – Creon
Enescu considera această operă o creație profund personală. Este o tragedie lirică în patru acte care urmărește practic întreaga existență a lui Oedipe, de la naștere până la moarte/transfigurare. Spre deosebire de Oedip rege al lui Sofocle, unde acțiunea se concentrează asupra descoperirii adevărului, opera lui Enescu construiește un arc dramatic mult mai amplu al destinului personajului.
Enescu însuși o descria drept opera în care își pusese „toată inima”. Lucrarea îi era dedicată Mariei Rosetti-Tescanu, viitoarea sa soție.
Din punct de vedere muzical, este una dintre cele mai complexe partituri ale lui Enescu: vocea, orchestra și corul formează o construcție aproape simfonică, iar compozitorul utilizează o paletă orchestrală foarte bogată pentru a diferenția lumea oamenilor, profeția, destinul și supranaturalul.
Există și un aspect foarte interesant al istoriei montării din 1958. Deși premiera a reprezentat un eveniment cultural major, spectacolul nu a avut o viață lungă pe scenă. Surse care reiau istoria producției Operei bucureștene arată că montarea lui Jean Rânzescu era sobră și apropiată de austeritatea și monumentalitatea teatrului antic. Tocmai această concepție ar fi intrat în conflict cu sensibilitățile ideologice ale regimului comunist: montarea ar fi fost catalogată drept „mistică” și retrasă după numai șase reprezentații.
Acest fapt face premiera din 1958 și mai interesantă: o lucrare considerată astăzi una dintre marile contribuții românești la opera secolului XX a avut inițial în România un destin scenic dificil.
Ulterior, situația s-a schimbat radical. „Oedipe” a devenit unul dintre titlurile emblematice ale Festivalului „George Enescu”, Opera Națională București realizând noi montări și reluări, inclusiv în stagiunile 1991–1992, 1995–1996, 2003–2004 și 2009–2010.
În acest sens, 22 septembrie 1958 poate fi considerată una dintre datele fundamentale ale istoriei operei românești: la mai bine de două decenii după triumful parizian din 1936, publicul din țara lui Enescu putea vedea pentru prima dată integral pe o scenă românească lucrarea pe care compozitorul o considera cea mai apropiată de sufletul său.
George Mircea – Păstorul
Ioan Hvorov – Marele Preot
Valentin Loghin – Phorbas
Jean Bănescu – Străjerul
Ladislau Konya – Tezeu
Valentina Crețoiu – Antigona
Maria Săndulescu – Meropa.
Enescu considera această operă o creație profund personală. Este o tragedie lirică în patru acte care urmărește practic întreaga existență a lui Oedipe, de la naștere până la moarte/transfigurare. Spre deosebire de Oedip rege al lui Sofocle, unde acțiunea se concentrează asupra descoperirii adevărului, opera lui Enescu construiește un arc dramatic mult mai amplu al destinului personajului.
Enescu însuși o descria drept opera în care își pusese „toată inima”. Lucrarea îi era dedicată Mariei Rosetti-Tescanu, viitoarea sa soție.
Din punct de vedere muzical, este una dintre cele mai complexe partituri ale lui Enescu: vocea, orchestra și corul formează o construcție aproape simfonică, iar compozitorul utilizează o paletă orchestrală foarte bogată pentru a diferenția lumea oamenilor, profeția, destinul și supranaturalul.
Există și un aspect foarte interesant al istoriei montării din 1958. Deși premiera a reprezentat un eveniment cultural major, spectacolul nu a avut o viață lungă pe scenă. Surse care reiau istoria producției Operei bucureștene arată că montarea lui Jean Rânzescu era sobră și apropiată de austeritatea și monumentalitatea teatrului antic. Tocmai această concepție ar fi intrat în conflict cu sensibilitățile ideologice ale regimului comunist: montarea ar fi fost catalogată drept „mistică” și retrasă după numai șase reprezentații.
Acest fapt face premiera din 1958 și mai interesantă: o lucrare considerată astăzi una dintre marile contribuții românești la opera secolului XX a avut inițial în România un destin scenic dificil.
Ulterior, situația s-a schimbat radical. „Oedipe” a devenit unul dintre titlurile emblematice ale Festivalului „George Enescu”, Opera Națională București realizând noi montări și reluări, inclusiv în stagiunile 1991–1992, 1995–1996, 2003–2004 și 2009–2010.
În acest sens, 22 septembrie 1958 poate fi considerată una dintre datele fundamentale ale istoriei operei românești: la mai bine de două decenii după triumful parizian din 1936, publicul din țara lui Enescu putea vedea pentru prima dată integral pe o scenă românească lucrarea pe care compozitorul o considera cea mai apropiată de sufletul său.
